Timpuri

marţi, 05 iulie 2016

Timpul răcește inima, iar creierul , inert, se îngheață,

Dar clipe de trăire maxime colindă-n minimala viață.

Simțiri se-ntrepătrund năvalnic, valsează amorului nori,

Adie în trup palpitații văzduhuri cu ochi visători...

Tăcerea pronunță sentințe în stări renegate, amare,

Iar cerul oftează plictisul, pulsând respirații stelare,

Secunda, umilă, te strigă, foșnind gene-n umbră cuminți,

Nu pune inscripții, știi bine, mă dor înțelesuri ce cânți...

Cutreieră gândul vedenii cu vraja pământului undă,

Și visul ca fluviul se pierde în marea iubire, profundă,

Există un punct ca un munte în starea de iarbă și cer,

Dar punctul comun se tot pierde,năuc, solitar în mister...

Și sacrul pe unic sfințește, canoane în vieți triumfale,

Răsare lumina în muguri, în flori dimineți zâmbitoare,

Și crește mareea sedusă ce zace-n spumante priviri,

Mă dărui doar ție, ești spirit, eterna șarmantă-n plutiri...

Și drumul se duce, se pierde, șerpuit în altare de timp,

Fatale oceane mai speră, miracol fluturând în Olimp,

Fereastra luminii de suflet e-a ochilor rai adorat,

Vâslesc în harpe cuvinte, cuprinsului tău deocheat !