Cele dousprezece munci ale lui Herakles,IV Prinderea căprioarei zeiței Artemis

Cap IV

A patra muncă a lui Herakles(Hercule)

A fost odată în timpuri ,în timpuri de legende,

Din viața lui Herakles,nemuritor în vremuri,

Cu tainice povești și amintiri eterne,

O caprioara mândră și foarte năzdrăvană 

Și iute ca o umbră ce fuge după corp,

Alearga toata ziua neobosită-n cale,

Călcând totu-n picioare,putea distruge tot 

Ce rasadea din floare, livezi sau pe ogoare ori în gradini

Și campuri sau prin pașuni întinse scăldate adănc de soare,

Era ca un vârtej,o vijelie cruntă pornita din senin, 

Când vremea este surdă și pleacă ca o boare 

Atunci cand se agită și norii nu știi când vin.

Fusese hărăzită zeiței Artemis,

Zeiță vânatoarei, mania sa adesea e ca iarna pornită,

Când gerul greu se lasă de-nghiața miezul zilei si totu-i compromis, 

Nu știau ce să facă, 

Zeița nu se-mpacă oricâte jerfe dau

Bieții muritori de rând 

La templul închinat zeiței, degeaba o rugau:

-Zeiță preaînaltă,fecioară din Olimp,

Te rog nu mai trimite copila să ne umble,

Să ne distruga cămpuri,podgorii,ține-o-n a ta poiană

Căci este iarbă multă și jerfe ți-om aduce,

Dar nu-i lua în seamă și parcă se juca 

Cu caprioara sa dându-i ades poruncă să fugă, o nălucă !

Avea coarne de aur ce straluceau în zare,

Dar distrugea tot rodul lovind așa de tare 

De scutura toți pomii zdrobindu-i  scuturând. 

O blana viu dungată, culoare-intens roșcată 

Ca un amurg de toamna aprins și ruginiu,

Picioare de arama și iuți ca vântul verii

Când vijelia-apare și zboară din senin,

Un animal sublim și foarte grațios ca o fată în taină 

Ce nu a fost vazută doar când în zbor se duce,

Se pierde-n orizont,a fost și nu mai este,

Ca un sunet de seară plecat dintr-o vioară 

Ce cantă și-armonios și dulce și fuge, fuge...

Această căprioara n-o putea nimeni prinde 

Și tocmai de aceea Herakles primii poruncă, 

Să plece ,să se ducă,să facă-a patra muncă, 

S-o prindă și s-o arate la rege în Tirint !

Cu gloria e frate și nu-i pasa de moarte,

Chiar dacă astă muncă e ca un labirint...

Râdeau toți slujitorii,sfetnici și-ocrotitorii

Ce-l slujeau în Micene pe regele Euristeu,

Ce aștepta cu ură să piară, să se ducă, 

Să fie învis Herakles,de nu are dușmani

Pe zeii din Olimp, ce îi vor vrea pieirea. 

În doar câtiva ani, grăii cu voce tare și ochii mici de ură:

-Așa e! va pieri în clipele din urmă,prieteni,

Acesta-mi este visul, supușii mei curteni,

Și voi fi mulțumit, în fine onorat,

Maritei Hera, eu îi voi fii pe plac,

Nu va mai fi coșmar, nu voi mai fi posac,

Ocrotitoarea mea, triumful, 
din cer s-ar bucura !

Gândi-se cu glas tare acum Euristeu, 

Mereu neliniștit,mereu fricos de zeu.

Statu și așteptă, Herakles, o vreme-n ascunziș

Poate apare din umbre în verde luminiș,

Să afle taina și drumul vestitei caprioare, 

Să îi gaseasca urme, să plece-n în căutare,

Se hotărâ să caute-n păduri sălașul său secret,

Nimeni nu știe unde-i adâncul existent.

După câteva zile de umblet prin Arcadia-n afunduri, 
Ce avea foarte vaste  și negre păduri ,

Prin ape cu mult plaur,  
Găsii culcușul căprioarei cu coarnele de aur, 

Ascuns prin stănci pe undeva prin munți,

Când verdele adoarme,  umblând fără de urme,

Mergea la un izvor să-și piardă setea-n zori,

O apă de cristal ce curge ca un val,

Herakles la întâmplare se duce la-acel izvor,

Atunci când a văzut-o se adăpa de zor. 

Zicând în gândul său mulțumit că o vede,

După atâta mers și cautări și veghe.

-Prea mândră caprioară, ce tainica mai ești ?

Al tau sălaș te-ascunzi și nimeni nu te știe,

Ești precum o nalucă ce rar este văzută,

Pădurea te ascunde în verdele său crud

Și te ivesti doar noaptea când stele în amurg

Luminează-a ta făptură,gingașă creatură,

Ce fuge și coboară în câmpurile de ceară,

Distrugi tot ce e hrană și bieții muritori sunt

Des flămânzi în iarnă, 

Tu nu esti de vină, ci a ta stăpână,

Vrăjită ești de ea și blând ea te adoră,te-mbie 

Și te alintă, să-i porți mereu credință. 

E minte de copilă, prea  în răsfăț zeiță, ce nu are căință

Și-n joaca ei nu-i pasă că e lumea setoasă,

Crescută în alint de cerul plin de stele,de zeii din Olimp.

Se îndreptă spre ciută, c-un salt atunci, tăcută,

 Se făcu nevăzută ,un arc sărind prin ierburi,

Țâșni ca o săgeată,  departe și semeață,

Spre câmpuri ea aleargă, n-atinge nici pământul,
Precum se duce gândul
Apoi se-opreste-o clipă,

Se uită înapoi așteaptă  când, 
Ca un joc de copilă apoi parcă zicând:

-Hei tu! străine ,urmează-mă de poți prin câmpuri să înoți,

Îmi place-ades să zburd,să zbor în salturi lungi,

Apoi să mă cobor să fug după un nor,

Norul ce-ades străbate pământu-n libertate, 

Pe cerul înstelat până furtuna-l ia 

Și dus de nu se vede în cer apoi se pierde.

-Hai vino! vino cu mine acum, tovarăș n-am de drum, 

De poți să fugi să vezi lumina unde coboară,

Unde pământu-i vis, de stele e cuprins. 

Pleacă întinsă-n fugă pierită ca o undă, se duce,

Sclipește-n înserare,e aurul din coarne ce straluce.

Herakles pleaca,fuge, printre copaci și ape,

Nu vroia sa o lase,sa ducă, să o scape, 

Ca un fugar se pierde prin câmpuri urmând drumul spre ciută, 

Ca vântul derbedeu, s-o prindă, la rege s-o aducă. 

Fugea noptea prin stelele de seară cu luna în spinare ce-i 

Lumina cărarea și ziua-n depărtare, 

Prin tufele de mure,în munții cei semeți,

Prin trecatori cu ceți,în roua dimineții ce-aduce apa vieții,

De hrană nu îi pasă,uită că îl apasă și nici somnul nu-l ia,

Într-una-aleargă căci căprioara deloc nu obosește și aripi parcă-i crește,ea este fermecată din stele parcă e-luată.

Spre miazănoapte plecase, prin câmpuri arse de soare 

Cu raze de lumina uscând norii de ploaie prin locuri ce domină, 

Un relief arid de secetă uscat și fără de copaci,rugina e culoare, 

Pământ roșu și piatră ,nisipuri ce stau să fiarbă.

Trece apoi prin ceață iar vremea ușor se schimbă, e mai rece pământul,

Parcă-i altul, se inverzește iarba, peste ape petrece pârâuri de șiroaie

Și verzi codrii de brazi ca munții de înalți iar cerul parcă-i altul,

De nori este umblat de-alte stele purtat,

Lumina-i mai albastră când noaptea-i ca o brazdă căzând 

Ușor,măiastră,îmbrobodită-n fast cu luna la taifas ca 

Un izvor de vis al timpului sedusă,

Lumina ei tăcută, iubirii cunoscută.

Ajunse tot departe,un fluviu lung și lat de-o lume ce-o desparte,

Sălaș de zei umblat, Apollo zeul luminii pe-aicea s-a născut, prin

Margine de cer ce nu știau cei moartea,e locul neumblat, 

Aici soarele apune în recele umbros,

Hiperborean ținut, aici Istru-i un vuiet,un fluviul printre munți, 

Se duce și-adapă uriași monstri de piatră ce-aici i-au purtat pașii,

Piscuri ce nu se văd de norii cei umblați și de zăpezi purtați,

Adânci cu multe creste ,ghețari ce sunt albaștrii uniți cu cerul lumii,

Șiroaie ce se scurg prin hăuri largi cu peșteri, cascadele ale luminii.

Aici este ținutul unde ursul e rege și lupul e harap cu blană 

Deschisă în iarnă, să nu se vadă când caută vânat,

Iar vara și-o dă jos și altă blană poartă ,

Ca o mască ce-ascunde al lumilor nărav.

E lumea de hotar a zeilor oglindă,cu lacuri reci, 

Cu pești ce zboară peste cascade turnate din găleți, 

Iar cerul aici își scurge podoabele de ceară,

De parcă totul s-a unit,cer și pământ de seară.

Se duse căprioara, prin munții umblați de zei,

O țară de prin basme ce curge flori de tei,

Cu multe trecători umblate ades de fiare,

E țara Dacilor din neam de Traci, vestiți și fără teamă,

Unde lupul ce urla cu corpul de dragon e Draco,simbol și flamură.

De-a lungul Istrului fugea,Herakles, după căprioară,

Aceasta nu da nici un semn să se opreasca din a sa goană,

Trecuse munții și-alte câmpii și dealuri, înverzite coline,

Paduri ce se transformau în codrii fără marginire.

-O, ce frumos,e-un paradis  ce îl străbat cu sete,

Nu este-n ceea ce am fost ca astă lume de poveste,

Măriți să fie acei zei ce au creat minunăția,

Apollo, îți aduc omagiu,aici îți este bucuria !

Gândea Herakles cel viteaz în inima de zeu e-un om,

Destinul său nemuritor ce-l aducea-n tărâmul lor.

Trecuse ceva timp de umblet,dar timpul e o amintire,

Doar țelul îi este suprem,urmarea lui e împlinire.

Ajunse într-o zi la capătul de fluviu,se îngustase apa

Ca un râu printre stânci,

Învolburate sparte,cascade-adânci și reci de sloi,

Când ghiața se topește de-al soarelui șuvoi.

Aici țâșnea din muntele cel negru ,plin de brazi,

Izvorul ce adapă al fluviului izlaz,

E margine de lume,de timp necunoscută

Ce-atunci era mister,o lume neștiută.

Se-oprise căprioara, se-adăpă în tihnă 
Și respiră un pic a aerului umbră,

Aici eroul nostru a încercat s-o prindă,

Gândind ca a sosit momentul  ce-avea să îl cuprindă,

Dar iute căprioara făcu un salt,un arc,

Țâșnind din nou la fugă de parcă-i prinsă-n țarc,

Întoarse capul o clipă, uitându-se apoi,

Parcă zicând cu glas vesel și avântăt,vioi:

-Hai din nou! străine, să ne întrecem în fugă,

-De-o să mă prinzi vedea-vom,aleargă mai cu trudă.

Atunci din nou porniră în drumuri să alerge,

Mirat un pic Herakles că oboseala-i trece.

Spre miazăzi porniră, în codrii se aruncă

Nu îi păsa de sine, ci de  această muncă.

Trecuse-un timp ,ceva,un an,un an de zile

De când era Herakles în lume spre desăvârșire,

Ca vântul erau văzuți de oameni în trecere prin lanuri,

Alți munți, alte câmpii și ape traversau și alte dealuri,

Până au ajuns la râul,la râul cel albastru,

Un vis cu multe nimfe,multe legende-n astru,

Landon el se numea,era îndrăgit de zei,

Avea întideri mari cu ape adânci,iubit de corifei,

Pe maluri numai sălcii,răcoare-n umbra lor,

Ce îndemna visării să-și facă loc în somn,

Pe mal era un templu cu liniște și har,

Se aduceau și jerfe aduse la altar,

Era al zeității, fecioara de zeiță,

Patroana vânătorii al mitului credință,

Aicea căprioară de apuca să intre,

Herakles o scăpa, nu o mai putea prinde.

Atunci gândi ceva, ce pâna atunci nu vrea,

Să folosească arcul în încercarea sa,

De-a prinde căprioara în munca ce-o avea.

Ochii atent din fugă înspre piciorul stâng

Și o lovii,  făcând să o oprească,

Rănind blânda făptură, apoi, doi pași alergând,

Ajunse lângă ea și o prinse bine de coarne,

I-a scos iute săgeata și fără să clipească,

Îi legă piciorul repede s-o oblojească,

Închise rana și-o prinse cu-o mătase ,

Iar biata căprioară un sunet abia scoase,

Ceva ce-i suflet de-animal ce suferă-ntăcere,

În cuget cine s-o-nțeleagă căci graiul ei este durere,

Din ochi doar lacrima trădează,ca o copilă radiază

Iar visul i s-a frânt și-și rabdă chinul în tăcere,

Apoi legând-o c-un curmei de cele trei picioare

Zdravene,Herakles,  prinse, o saltă peste spinare.

În gându-i mulțumit că biruise, cu încă o muncă ce o îndeplinise,

Chiar dacă a trecut un an de-alergătură

Prin câte zbateri, prin multă încrengătură,

Se uită-apoi la mândra căprioară,

Și-i zise să-l ierte-a doua oară

De undeva de sus,pe-o culme,a apărut zeița cea fecioară,

Artemis, supărată, numai foc și pară,

Se-apucă să strige la Herakles intrigată:

-Dăi drumul căprioarei că-i nevinovată,

I-ai supărat pe Hera,pe Ares și-acum mă-nfurii și pe mine?

-Tu nu gândești că prea mulți zei vei mânia și nu e bine?

-Nici să nu te gândești zeiță,zise Herakle,

Porunca este a Herei dată prin Euristeu.

-Nu voi să supăr pe nimeni,deși m-au înșelat, și eu,

Pe Hera cea vicleană o-înfrunt, chiar de-i mânia-i oarbă ,

De când am fost adus pe lume a vrut ca să mă piardă,

De zei oricât ar vrea să fiți de mulți să îmi frângă  destinul ,

E scris în cer ,o pildă am și-o  pavăză de dus 

Și nu mi-e teamă,de mânie, sunt doar lui Zeus prea supus.

Sunt mulțumit că i-am scăpat pe oameni de-atâtea stricăciuni

Pe care căprioara le-aducea câmpurilor,

Chiar de-ți aduceau jertfe și închinăciuni,

Și nu-ți pasă deloc de-atâtea câte-au îndurat,

Iar jocul tău s-a terminat !

Zise Herakles și plecă ,lasând zeița-n urma sa să strige,

Nervoasă că eroul nostru destinul îl putea învinge.

Așa s-a terminat prieteni,mitul,leganda lui Herakles,

A patra sa izbândă,urmează altele,așa au fost lasate

În mituri și legende pentru eternitate

Cele dousprezece munci ale lui Herakles, III. Pasarile stimfaliene

Partea a III-a

A treia munca a lui Herakles(Hercule)

A fost o data-n timpuri de mituri si legende,

Ceva ce azi e basm și file de poveste,

Crunte pasări de pradă cu ciocuri de aramă

Cu ochi de vultur zăreau tot ce e pradă, 

Aripi de bronz aveau, zvîrlind cu pene multe, 

Ca lăncile de mari, putând pe-orcine să înfrunte

Și-nchise la culoare, ca niște nopți de eterne,

Oameni și animale vânau când atacau cu pene, 

Fiind cu mii și mii,

Se-ntuneca tot cerul de ele-n zori de zi,

În haită atacau și-și luau prada în gheare

Și sfârtecau cu ciocul hrănindu-se în zare.

Au fost create-n cer, trimise pe pamânt 

Să aducă durere, lacrimi și disperare
printre cei muritori legați de zei, cuvănt

Dispute în Olimp,ambiții în eter 

Și ura cea păgână pleca ades în tern. 

Războiul e al lui Ares și-i este sluga lui, 

Nebuna  sa mânie ce-n râsete-l distra,

Păsările erau jocul,

Plăcerea de mult sânge, în timpuri de legendă, 

Crezul din viața sa.

S-au stabilit îndată, venind ca un ecou,

Ce aduceau doar moarte al  timpului tablou, 

Pe malul marii albastre, lângă-un  oraș Stimfalos,

 făcându-și cuiburi multe prin smârcul tenebros.

De groază locuitorii de frica au fugit 

Și-au părăsit căminul, rând pe rând au plecat, 

Mulți din ei pieiră,vânați, orașu-i părăsit,

De acest prăpăd cu moarte, e totu-ndoliat... 

Herakles cel puternic al lumii semizeu,

Născut de regina Alcmena

Din neamul Tracilor și preamăritul Zeus, 

Stăpânul cel din stele

Pe fiul său Herakles, cel brav, atent îl urmărea.

Primi poruncă atunci de la Euristeu,

Regele Micenei,să-ndeplinească munca,

Sperând ca poate moare,Euristeu dorea.

''Distruge acele pasări de vei putea, 

Îndeplinești porunca, esti încă sluga mea'' 

Aceste vorbe-i transmise,atunci Euristeu,

Gândind ca poate acuma va fi înfrânt și va scăpa de el,

De nu pe cruntul Ares,zeul războiului,

Dușman îi va fi de-atunci,

Și a plecat Herakles să facă munca lui. 

Cine-i ieșea în cale cu rugă-l sfătuiau

Să nu se ducă să acolo, că totul este jale,

-Sunt monstrii zburatori ce Ares îi ocrotește,

cine îi biruiește cu sabia-i lovește.

-Stai! nu te duce Herakles am incercat și noi,

degeaba, nu-i poți înfrânge,

N-ai unde te feri,e câmp deschis acolo sunt morți câteva mii.

-Nu vrem sa mori și tu,eroul nostru brav,

Poporul te iubeste, fiu al lui Zeus măritul prea înalt,

Tu ne-ai scapat de două odrasle a lui Tifon,

Acestea sunt prea multe,strânse sunt ca demon,

Se umple cerul zilei de negură și moarte 

Și nimeni de pe pământ să le înfrunte nu poate.

Degeaba-l sfătuiră oricine-l întâlnea 

Herakles era crunt să lupte,nimica nu-l oprea,era decis în toate. 

-Am să stârpesc acum și-aceste păsărele nu-mi e frică de moarte

Zeus mi-a dat putere ,degeaba este Ares stăpânul lor din cer,

Cât sunt încă viu voi fi numai cu voi,voi îmi sunteți poporul,

Poporul meu cel drag, aici îmi este viața,căci din popor mă trag.

-Iar lumea-i umilită de niște zei păgâni,

Se cred stăpâni în toate, nu lumii lor mă-nchin, 

Ci doar lui Zeus tatăl, ce viață el mi-a dat, 

Și celolalți din cerul ce lui s-au închinat!

-Să te-nsoțim și noi, singur nu te vom lăsa,

De tu nu vei mai fi,cine ne-ar apăra?

-Nu voi să iau pe nimeni,v-ați stins destui în luptă,

Nu pot ca să vă apăr de-atâtea păsări negre

Când ceru-i ca un nor ce-n două stă să rupă atunci când s-or repede. 

Zicând aceste vorbe, Herakles, plecă din nou la drum,

Îsi luă cu el și pielea ce-l poate apăra, 

A leului din Nemea, ca scut, când el se va lupta 

Și își mai luă și-un coif și-un arc foarte puternic,

Multe săgeți de luptă,două timpane mari, 

Facute din alamă de meșterii cei mari, 

Să bubuie cu ele atunci când va ajunge 

Să dea larma în pasări din cuiburi să le-alunge.

Si merse cam o noapte prin drumul către mare 

Ce era printre munți stancoși, înalți până la stele,

Umbre adânci lăsau în partea de cărare ,copaci pitici cu plete, 

În sus pe culmi luceau niște oglinzi, crestele de zăpadă,

Mirific peisaj nocturn, iar luna stă să cadă

Printre crenel de munte incearcă și ea să vadă

Pe strașnicul Herakles urcând 

Plin de putere zâmbind în drumul său,

Gândindu-se că maine are ceva de luptă, fără să-i fie teamă,

El neștiind ce-i frica de-ar înfrunta

Chiar moartea, ce-al lumii e călău.

Curând ajunse-n zare și muntele se duse,se duse-n departare, 

Iar cerul înstelat se lumină ușor ,

Apare rasăsăritul frumos,dominator,

Acum e mândrul soare trezindu-se,un domn 

Pe luna o trimise în locul său la somn.

Curănd apare marea ca orizontul viu,

Herakles vede totul un câmp cu oase,pustiu,

Un peisaj sinistru ce-apare brusc decor 

Când moartea se desfătă și nu-i pasa cei viu.

Se văd și-acele smârcuri cu tufe și copaci 

Și-n ele mii de păsari la cuiburi așezate,

Doar câte una rar,se suie adânc în zbor, 

Să caute de pradă de vede în decor.

Gândi atunci Herakles văzând atâta moarte 

Un sumbru peisaj ce lumea o desparte,

-Privește aicea tată ,marite Zeus divin,

Ce poate face unul din zeii cei păgâni,

Atuncea când socoată să împarte dreptatea 

Transformă pământul și lumea în multă ură, chin.

-Am să-i răspund cu fapte,de fapte el dorește,

Zei ce se cred puternici și-i chinuie pe oameni 

Și râd de-alor ispravă se cred biruitori,

Lor le cer să dea piept cu mine, suntem nemuritori 

Și-avem atot putere să fim pilduitori, 

Că ura și iubirea nu-i tot aceleași simțuri.

De porți sămânța urii tu Ares 

Zeu răzbunării,tu să te iei cu mine și nu cu muritorii.

Zicând aceste vorbe rostite în văzduh,

Herakles își luă pe el blana de leu ca pe un scut,

Îsi potrivi și coiful și arcul cu săgeți 

Și incepu să bată-n timpane cu putere,

Zicând aceste vorbe râzând de păsărele:

-Veniți voi păsari ale morții,

Pe cer vă adunați și-am să vă iau un pic de pene,să urlați.

-Voi creaturi aduse moarte să semănați 

Eu vă redau iubirea prin moarte să umblați

Și-atunci când nu veti fi ca niște arme temute,

Prin cerul plin cu stele veți regăsii lumina, a inimii pierdute.

Așa-nceput Herakles, provoacă toată gloata,

Curând cerul e negru ca norul de furtuna atunci

Când uraganul ridica tot-un cale 

Și fumega pământul cu ură și turbare,un stol negru răsare.

Din norul ce răsună se pogorî 

Spre el cu mii de lănci din pene, 

Dar nici una nu puteau eroul să-l răpună.

Se auzeau departe ecoul ,țipătul lor,

Crezând Euristeu voios se bucura 

Visa că a scăpat de bravul luptător.

Herakles trăgea cu arcul,un arc foarte puternic,

De nimeni decât el putea al folosi, era vrednic, 

Încăt săgeata atunci când era lansată, 

Un șuier ca un fulger intră în norul unde era purtată,

Zeci,sute de păsări erau lovite de-o singură săgeată 

Ca fulgerul ce arde străpunge pân'se termină 

Și iese la lumină 

Și încă spre cer mai urcă continuă să suie.

Lovea cu lancea și ghioaga fermecată pe cele ce se apropiau îndată, 

Curând pe jos pământul primește din eter 

Păsari multe ce mor, se luminează-n cer,

Iar oasele-s acoperite de cele moarte, multe biruite.

Stoluri arare se petrec, se duc fugind îsi iau avânt

Spre alte zari zboară urlând

Ducând vacarmul cel flămând,

Spre marele ocean,e Pontul Euxin, 

Zburând pe-o insulă mică,

Sălaș al lui Ares, o stâncă din ocean ce se ridică. 

Se lasă seara în amurg 

Pe cer apar doar stele picurând, 

E liniște acum, măiastră, 

Iar merea murmură ca o legendă albastră.

Din noapte apare urlând ,doar de cu furie curgând,

Zeul războiului Ares,să ceara socoteală 

Spre Herakles furios se coboară, 

Cu sabia de zeu, ce răzbună, el nu știe să poarte lumină,

Cu ochii ieșiți din orbită cu furie el se agită, 

Herakles îl privește cu calm în aer misterul plutind, 

Prietenul lumii cel blând și-i zice cu vorbe zâmbind:

-Tu! zeu al lumii de foc ,furia nu-i bună deloc,

De vrei să mă înfrunți eu primesc,

Putere luminii clădesc nu vreau să fim dușmani 

Să ne luptăm cu trudă în ani

Nu știu a dușmănii, iar furia 

În cinste și prietenie o vom clădii!

Atunci Ares râse scrâșnind, 

Crezând că-i stăpân zise urlând:

-Cine te crezi să mă înfrunți,

Să-mi birui păsările,să mă socoți.

-Sunt eu așa cum sunt ,așa am fost 

Și așa voi rămâne în cuvânt,

Prieten cu tine n-am cum să fiu,

Ești zeu pământean născut de curând,

Eu am peste o mie de ani,

Fug de mine toți ce îmi sunt dușmani,

Războaie întregi am sădit 

Cu moartea sunt prietenul dorit,

Tu nu știi ce e-n cer,e răboi, 

Ce naste și monștrii cu noi.

Zicând aceste vorbe Ares, 

Dătu să lovească pe loc să-l osândească, 

Atunci Herakles din ochi străfulgeră, 

Sării în parte și se aruncă 

Cu ghioaga lui cea cruntă spre Ares o ridică,

Dar Ares cuprins atunci de frică se prefacu în noapte

Spre cer luându-și zborul jurând în sinea sa de zeu urât în toate,

Pe Hera ,dușman al lui Herakles,el o va ajuta 

Și căt va fi nevoie va fi pe urma sa.

Plecă atunci Herakles,luând ca el la drum și leșul unei păsari,

Dovada sa, porunca, că si-a îndeplinit, atunci a treia muncă.

Pe drumul spre Tirint se întâlnea cu oamenii în cete,

Se întorceau acasă plecati de-atâta vreme și bucuroși că îl văd ,

Îi mulțumeau cu lacrimi că i-a scăpat de monștrii zburători

Și nu vor mai fi pe cer ca niște negrii nori.

Așa sa terminat povestea noastă scrisă,a treia încercare,

De pilde de urmat,din timpuri de legende mereu nemuritoare.

Cele dousprezece munci ale lui Herakles(HERCULE). II Uciderea Hidrei din Lerna

II

A doua munca a lui Herakles(Hercule)

În timpuri de legenda,din viata lui Herakles

Zeul pamântului de-atunci. Peloponnez de azi,

Peninsulă greceasca cu multe mituri dragi,

Avea un lac prin munte rece și foarte lat,

Cu ape adânci și scorburi pe margine sculptat.

Apa din el e tulbure și rascolită des

De o faptura hâdă,un monstru vechi născut

De undeva din timp din alti monștri știuți

Echidna și Typhon părinți cei hidoși,

Au zămislit pe Cerberus și Himera, Gorgonele și Hidra din Lerna,

O Hidră de balaur cu vieti nemuritoare

Cu nouă capuri de monstru ,avea colți mari,

 Piele groasă si neagra urât mirositoare,

Ce aducea doar moarte in jur durere mare

Și orice vietate, picior de om nu scapă

Atunci când suflă pe nări ce prinde-n jur nu iartă.

Nu avea rival de ceru-i vânt sau soare

Și multă îndurerare atunci când Hidra apare, 

Nu poate fi învinsă de nici un muritor,

E diavol monstruos c-un cap nemuritor

Și dacă-l crapă un fulger pe Hidră n-o omoară, 

Apare viata-n ea și-i crește două-n loc,

Și otravește tot ce-atinge al său corp

Și se reface fiara e iar nemuritor.

Herakles zeu din stele cu trup sculptat și laur

Se pune ramașag cu cerul și cu moartea

Că va distruge monstrul cu ruda sa Iolaus.

Și au plecat eroii mânați în calea sorții

Să curme suferința adusă de balaur.

Murgii atunci de seara pe cer senin cu noaptea

Avea odihna monstrul în ape sta-n repaus

Și-adănc în lac se bagă pana-n finalul nopții.

Știind suflarea lui,duhoarea de otravă,

Ce-n aer va ajunge,murind cel ce respiră,

Herakles si Iolaus s-au furișat ca șoimii 

Cu săbii și topoare ,săgeți și paloși, pinteni

Cu colți arginți din stele, cu scuturi de aramă,

Cu inima de zeu, neiertatatori și sprinteni 

Sa ardă capul vieții a Hidrei din Lerna

Ce aducea doar moarte în cale,în tot ce se mișca.

Mergând spre drumul morții și-al slavei prea iubite,

Herakles se rugă în sine cu fermul legamant

Marețului Zeus,stapanul cel din cer și pe pământ.

-O! prea marite Zeus,o! tatăl meu din cer, 

-Tu! dă-mi astazi putere să fiu nebiruit,

-Ajută-mă cu gandul si inima ta bună să aduc a ta slava

Și pace în acest loc,să pot ditruge monstrul ce-aduce numai moarte

Și jale printre oameni, iar pilda mea și gloria va fi odinioara

aminte tuturora, va fi în cerul sfănt!

Zicand aceste vorbe de pavăză si scut,de tainic legamant,

Herakles și Iolaus ,nepotul său, tovarăș de legendă

Se îndreptă spre lacul Hidrei din Lerna 

Să-ndeplineasca ce era sortit de zei,

De cerurl cel divin cu stele, porunca cea ardentă a regelui Micenei

victorioși apoi să meargă în cetate, indeplindu-și munca

Sa Herakles, a doua munca pentru eternitate.

Pășind ușor în vale ce lacul străjuia,in parte era munte

Abrupt pana la cer,in jur erau doar tufe,copaci pe nicăieri,

Scorburi adanci săpate de apa lacului și grote mici prin munte

Pline de lilieci ce patrundeau în noapte ca niste păsări reci

Lumina era destulă,luna fiind plină,doar lacul facea zgomot 

De clipocit de apă batandu-se mici valuri ca niște unde scurte

Împinse des de vântul ce biruia în noapte cu mici, ușoare șoapte.

Ajuns la mal Herakles se uită înspre lac sa vadă Hidra este,

Prin noapte e numai umbră ce minte ca nebuna și nu vede adevărul

Înselătore-i,sumbră, doar visele țâsnesc atunci din somn când umblă.

În linistea din vale când timpul se răstornă in felii de secunde 

Și clipe de himeră ce aspru le coboară atunci când se trănspiră 

Deși e frig afară și vântul liber bate cu lina sa suflare.

Ajunse lângă o tufă cu mâna pe-a sa spadă să o poate străpunge, 

Dar Hidra nu se vede este parcă ascunsă,privirea lui se pierde 

Prin valea cea străpunsă de a luminii lunei pe apa translucidă.

Se crapă acum de ziuă, ei stau ascunși și-asteapță să iasă creatura

Din lumea ce o scaldă sălbatica și rece.

Misterul se dezleaga atunci când brusc apare, atunci când se aruncă

Cu țipăt ce-nfioara și linistea deplină și nu are scăpare 

Cel ce în priveghere uită și clipa ațipește.

În linisțea luminii ce apare lin din soare se-aude ușor un șuier

Ce vine dinspre mal, din scorbură cu apă apare creatura 

C-un cap ce se ridică atent simțind prezența,simțind ceva străin.

Heracles ascuns din noapte iese din ascunziș și urcă pe balaur ce urlă-ngrozitor 

Ca un turbat cu ură încearcă să-l răstoarne să-l puna jos pe zeu,

Dar nu poate,se-ndoaie ,se tulbură și urlă și-aruncă cu venin,

Apoi se înconvoaie și-l strânge pe Herakles,dar pierde primul cap,

Atunci Herakles glăsuieste spre fiara speriată de îndrazneală ce-o lovește:

-Fiara! cu multe vieti ,sunt nevoit sa te omor,pacatele lumesti sa mi le spăl,

-Fiara! ce pe pamânt tu te-ai nascut nevinovata viața ai început,

ai tăi parinți în dimineti ce te-au zămislit la început, lumina caldă a vietii te-a știut,

Nevinovata creatură ți-au pilduit,doar zeii ce-i pagani șamânța urii au născut

Și peste monstri cei creați le-au dăruit,

-Fiară! nevinovată te-ai născut,în trupul tău otrava răului a fost în început,

Tu nu știi decăt să distrugi înșiruit, căci ăstai destinul ce ții l-au dăruit,

Sunt nevoit să te omor,căci răul ce ți-e însămanțat nu pot sa-l scot.

Zicănd aceste vorbe cu înbărbătare,Heracles își continua munca pilduitoare.

Și sare de pe trup taiat de spada grea și fumegă otravă ca un urât deșeu 

Și unul câte unul dispar din trupul său. 

Chiar dacă are putere, nu-și piere suflarea, nemuritor născut,

Dar fortă ce-l supune nu este orișicine, e forța de titan 

Ce nu știe ce-i frică si lupta sa-i vitează, nu-i simplu luptator,

Asa la rând s-au dus fiind cu greu răpus si linstea sa așternut ușor,

Doar Zgomotul de apa și văntul ce îl poartă ,Herakles era acum biruitor.

Iolaus săpase și-ngropase ultimul cap, pe-acela ce naște viată in trup ,

Cu-o stâncă ruptă din munte și mare cât un deal ,ca un calup,

Au pus pe capul hidrei nemuritor, să nu mai poate să renască-nviitor.

Săgetile de arc în sângele otravei le-au înmuiat ca arme.

Au ars făptura pe Hidra din Lerna,cu tot cea mai rămas din ea,

Fum negru sa lasat pe apa ca un nor ,de se făcu-ntuneric ca o noapte neagră, ca un corb 

Ce-adânc se lasă atunci nimic nu strălucește și totul este orb.

Așa sa terminat istoria cea scrisă,a doua încercare ,de pilda cea prescrisă,

De mituri si legende...