Dor de copilărie

luni, 29 iunie 2015

Ce de vise ai avut copilarie... 

Ai ramas departe, albă stea, 

Fruntea zorilor, cununi cu iasomie, 

Chihlimbare-n cer ne dăruia. 

Perindam peste văzduhul străzii, 

Mugurii eram, nimburi și iezi, 

Din cireși stropeam culoare-amiezii, 

Verde lunecau copacii în livezi. 

Mult zgomot făceam pentru nimic, 

Ne purta etern pe noi copiii, 

Atacând în valuri un birlic, 

Zmeul îl încăieram ca ageamiii. 

Des, discuții-aveam cu oameni de zăpadă, 

Le eram atenți și seriosi, 

Ca minunea veșnic să revadă 

Ale sfinților curați și generoși. 

Noi băietii stam strânși toți laolaltă, 

Fetele atunci nu ne plăceau, 

Erau zmiorcăite, toate leoarcă, 

Când în cercuri noi le fugăream. 

Bălțile călcam prin toată zoaia, 

Aveam porturi construite-n lac cu pești, 

Cu rechini mereu le umplea ploaia 

Și eram doar sinceri și onești. 

Vara în căldura de făclie 

Mateloți eram, în afirmare, 

Broaștele înotau în herghelie 

Se-ntreceau ades cu disperare. 

Pivotam prin crânguri sus în vele, 

Printre îngeri noi cutreieram, 

Seara fugăream un stol de stele, 

Câte-un stol de vise noi aveam. 

Cerneau dulci comori în depărtare, 

Flori de câmp adesea culegeam, 

Fremătând în munții dinspre zare , 

Și cutezatori ne-împăunam, 

Nu visam tot ce visăm, oricum, 

Nu știu câte-n cer noi mai credeam, 

Dar sunt sincer și aș vrea acum 

Să fiu iar copilul ce eram !

Geniul vieții

Luni, 14 septembrie 2015

Tăcut mister, într-un adânc vârtej, noian de clipe, 

Un zbor stelar eternizând culoare ce erupe, 

Fiorii dragi străfulgerând privirile ce-s arzătoare 

Ale nebunilor, zbenguitori în grai, hoinari prin Ursa mare - 

Cu El se îmbrăcau copacii în liturghia vieții 

Și prin pustiul tern iveau lumini, cum luna nopții, 

Cu fața-i arzărtoare, din neguri, El înviind destine, 

Ca Geniul harăzind pe zei întru chemări divine, 

Iar Steaua Lui, eternul vis, crea noi universuri, 

Din neant, în zile lumina prin nopți fară reversuri, 

Și-n spațiul cel nemărginit amurguri mii, firide, 

Și negrul hău, banal un punct, un cer abia divide. 

Lumina-i spațiul care arde, străpunge și-ncălzește 

Și viața-i e cuprinsul zării, prin inimi făurește, 

Sădind grădini de vis, speranțe curg prin stele, 

Și-n moartea lor aurul scurs e dor topit, nu piere... 

E un adânc tăcut și blând, nu știe ce-i trufia; 

Nu-i soare, să vibreze singur, prin ceruri, veșnicia, 

Ci creator nemuritor, căci viața-i biruință, 

El ne iubește! Demni să fim, copii plini de credință! 

Iar îngerii cei decăzuți, îi poartă-ades mânie, 

Se-mpotrivesc, urzind intrigi, ascunși cu viclenie, 

Napaste-aduc cu ura lor, dureri să curgă-ndată, 

În lacomi ochi întrezăresc cum noi puteri i-mbată, 

Dar tainic este Geniul vieții, El iartă-a lor purtare 

Și flori sădește-n orice loc cu blândă-ntâmpinare, 

Când timpul e măsura Lui, măsura Lui în toate, 

Iar Cerul Veșnicul Său Dar, infernu-i veșnic noapte. 

Cubul tăcerii

luni, 08 august 2016

E ceva ascuns în cubul tăcerii, gândeam, 

O cauză în ecou se prăbușea peste mine 

Și munții cei repezi răsunau ce priveam, 

În cădere trezind intonații sublime. 

Nepătruns visul însăși îmi vorbea la ureche 

Și în trup mă strigau oglindiri nelumești, 

Mareice valuri de stele comete 

În smaraldul privirii mi-ereau ochii cerești. 

Și închis în cubul tăcerii tăceam, 

Și-n frigul iernii mă hrăneam cu un soare, 

Fulguind nevăzută, prin norii de plumb, 

Câmpia albastră se-ascunsese în mare. 

O corabie în zare orizontul ducea 

Cu-al tău elexir în raze-ascuțite, 

Ca aripa păsării o lume zbura 

Spre ținuturi veșnice, nelocuite ! 

Timpuri

marţi, 05 iulie 2016

Timpul răcește inima, iar creierul , inert, se îngheață,

Dar clipe de trăire maxime colindă-n minimala viață.

Simțiri se pătrund în artere, valsează amorul în nori,

Aderă, mușcând generații, văzduhuri cu ochi visători...

Tăcerea își crește bolboane în stări de nămoluri amare,

Iar cerul oftează plictisul, pulsând respirații stelare,

Secunda umilă tot strigă, foșnind geana orei cuminți,

Și pune inscripții-n icoane ce dor înțelesuri din sfinți...

Cutreieră gândul vedenii în vraja pământului udă

Și vise ca fluviul se scurg în mare, de stele flămândă,

Există un punct ca un munte în starea de iarbă și cer,

Dar punctul comun se tot duce,năuc, solitar în mister...

Și sacrul prin lanuri sfințește canoane în a vieților cale,

Răsare lumina lui blândă, pe frunți de iubiri zburătoare.

Iar crește mareea sedusă, adâncă în negre priviri,

Se dăruie moartea în spirit, eternă geneză de știri...

Și drumul se duce, se pierde, șerpar în galbenul timp,

Fațade de mituri trăiesc miraje din vechiul Olimp,

Fereastra luminii se sparge în ochii ce fumegă-n veac,

Vâslesc în harpe cuvinte, cuprins de al lor deocheat !

Trăirea

sâmbătă, 10 septembrie 2016

Câte vieți trecute-au ars, umbre pe-a trăirii voie ? 

Câte stele se aprind udând florile văpăii?

Vers înnobilând cuvinte murmură un dor răsfrânt,

În adânc inimii-i templu, dacă-auzi al ei frământ. 

Câtă-n val pasional s-a născut nebună-n patimi

Și chemarii a răspuns între ale tălpii veacuri ?

Peste lumi orânduite, dusă-n plaiuri de străbuni, 

Cer  de taine-s în poeme și-n potire de furtuni.

Și ne cară-n ani ecoul dinpre-al zilei răsărit, 

Regăsit în cheag de soare, cugetat din licărit,

Doar cuvinte reci și surde, rătăcite guri, ne-ntunec,

Dar ne cheamă a ta stare, scorbul de lumină-n cântec.

Ne trăim puterea nopții cu seninul blândei luni,

Ochii ei, cei mari și umezi, între stele arzi tăciuni.
Trupul brazilor ne crește, roșul ars ne e comoara, 

Vănt de clipe e năvalnic, fluturândă întinzi marea,

Iar tu ari rătacitoare, trimițând valul să zboare,

Chiar de arde recea gheață pulsul venelor ne doare.

Și  în cupe ne pici lacrimi, curgi emoții tuturora,

Fulgeră privirea dealul și-n neliniști zboară ora.

Zei hrănesc melancolia într-al gândului aminte,

Convocând statornic unda ce se-ntinde în clipite ,

În fiorul tău tăcut sfarmi fereastra rănind timpul,

Aripi de lumini sărută verdele și necuprinsul.

O, tu fragedă, subțire, aburul din pieptul slavei,

Inocență fermecată, suflul din magia Evei,

Ești mirosul de livadă în genom, cu-a ta dospire,

În frunzișul foșnitor urci în sfânta dăruire !

Femeia

Ai numai fluturi ce se strâng pe piele

Și numai soare, galben râu de miere,

Nu stele reci vreau, ci raza-ți pamânteană

Și iarba crudă de lacrimă-n icoană.

Ai numai zile ce scapătă-n cărare,

Geamăt ascuns sau vis,sau sărbătoare,

Ești dragă geană ce arde în cuvânt,

Pe coaja lumii horești al nunții vânt.

Ai sâni ca luna și bustul cald al verii,

Ești amintirea prin pozele tăcerii,

Nufăr bălai e coapsa ta dospită,

Ochi de sirenă ai din marea adormită.

Tu ești blestem țesut prin foi de tramă,

Ispitele în frâu îți împletesc maramă,

Ești fulgul adierii în vânturile oarbe,

Drumeți culoarea zilei din tine să absoarbe.

Pe zei i-ai tulburat în fiere și genuni,

Simțirea le-a copt cerul și verdele-n păduri,

Pe gură ai sărutul, incendiu-n infinit,

Ce mușcă buza-ți moale ca unic răsărit.

Și scoli din morți suflare în patime fierbinți

Cu-a ta îmbrățișarea și rozul din dorinți,

O clipă ruptă-i darul ce l-ai trimis în lume

Și-ai presărat amorul pe mângâiate strune.

Îți lunecă în inimă tot pulsul tău de floare

Și-ți calcă-al tău frunziș de plete abisale,

Mai oropsită ești și mai iubită-n arcă

Și pura-ți dezmierdare în zâmbet te încarcă .

Căi mușcă în adânc, când naști, suflând trăire,

O lacrimă-n puri stropi mișcați de a ta fire,

O, ce înaltă-i bolta în dragostea-ți voită,

Foșnind visează ceru-n silaba regăsită.

Ești viață-n basm de stele și-n lumea nenăscută,

Tu ai crescut pământul în scutece de sfântă,

În iaduri tu arzi focul și-n ghețuri de stafii,

Pe coarne de milenii, pe-altar de bucurii.

Ai numai flori de cântec în pulsul de ființă,

Armatele de glorii s-au frânt pentru-a ta viță,

Caleștile de suflet din tine își beau apă

În nostalgii celeste ce murmură la poartă.

Ești geană-n rugul ranii din rupta dimineață

Când zorii ochi-ți văd în roua-i de pe față,

Durere-a omului, copii tăi sunt prinți,

Însemnele iubirii din sâmburi de părinți.

Ferice este Domnul, din foc te-a făurit,

Și te-a sădit adânc și-n nuri te-a tăinuit,

Pictura ta-n verset e trup de mănăstire,

Zidindu-ți carnea-n duh și-n pântec de iubire !

Cântec de toamnă

luni, 04 decembrie 2017

Dă-mi chipul tău din duhul toamnei, 

Al arselor poteci de iarbă, 

Și peste ochii tăi destinul 

Va triumfa, tumult să ardă. 

Să nu mai clăbucească valul, 

Al mării fierte-n remușcări, 

Blesteme toate să robească 

Prin spaima vânturilor zări. 

În taina undelor din vise, 

Ce le străbat făptura ta, 

Dă-mi neclintirile profunde, 

Și-n harul meu s-or scufunda !

Fantezii

luni, 27 noiembrie 2017

Răsfiră vântul, scuturând 

cu brațele ciorile ,

toamna își spală cu fumuri 

dimineața brumată,

blestemele croncănesc 

cu amar ura lor fiartă

și junghiu-și târește în coaste 

toate frustarile.

Biciuie gândul 

în chilia cenușie surdul, 

lumina hrănește cu ochi mici

ceața șireată, 

descântece suspină în gri 

boltă gripată,

dureri petrec chinurile 

de chiuie mutul.

Crapă hotarul zilei 

în lătratul nopții,

lupii cu dinții de lapte

sug balada din carte,

plăzmuiri depărtate 

dezlipesc pielea morții, 

copacii au chelit 

și s-au tolănit 

în scorbura sorții !

Elegie (LXIX)

sâmbătă, 18 noiembrie 2017

Ți-aș încondeia cuvântul, ca elegie, doamnă, 
Ducând visarea-n norii, cei plumbuiți și reci,

Trăind mirosuri coapte pe zâmbetul de toamnă,

Cutreierând frunzișuri pe-alei de dor în veci.

Culori vor râde-n iarbă, cu simțuri sângerii,

Pe țărmul tău călare în mreje de  mister, 

Și-om rătăcii abstractu-n suspinele târzii

Cu basmele psaltirii în rugul tău de cer.

Adună-mi agonia-n culori încovoiate,

Pe trupu-ți mă prelinge, pe-al nurilor veșmânt, 

Dă-mi zarea găzduire din ramurile-ți 'nalte,

Pe pulpe unduioase prelinse-n fânul frânt. 

Ți-aș aduna doar murmur în decolteu să strângi, 

Prin lumi de focuri nude la mine să ajungi !

Chipul tomnei (LXVIII)

miercuri, 08 noiembrie 2017

Privirea ta rămăne senzația de țintă

Pe coamele acuzatoarelor tăceri,

În poze ce zâmbesc ca să nu mintă

Mânia dragostei, cu ochii de dureri.

În zbor zâmbește dreptul tău la viață,

Pecetea ei respiră-n zori de zi,

Și duci cuvinte ce au frunza arsă,

În ram pășindu-ți nurii ruginii.

Ard ghețuri strălucite în integru,

Desfrâu pe buze-n vise frenezii,

Când se desfac cu-același cânt alegru,

Cu glas sfios pe scrum de poezii.

Duci litere acultate-n chip de cedru
Și-n coaptele idile fantezii!

Pelerini în toamnă

marţi, 31 octombrie 2017

O pisică cu ochi leneși toarce la căldură, 

Soarele în ascunziș visează la lună. 

Eu mai scriu rânduri cu nori, de tine flămând. 

Când ziua toacă frunziș, capre rumegând.

Toamna biciuie cărări, ploile le spală, 

Gândul lasă bătături printre nuri de coală. 

I-aș fura în vântul serii, când în vis mă scald, 

Ochii ei, negre comori, în frunziș să ard.

Toacă moara bobi de cer, macină albastrul,

Stele strălucesc în gol, veștejind sihastrul.

Noaptea neagră cu arginți se întinde goală,

Putrezind iubirile în covor de smoală.

Ramul tresare stingher, gol doarme copacul,

Fierb cămășile de fier, ruginind înaltul.

Pielea rece de găină simțiri își asumă,

În tuleii rari ai toamnei cresc dinții de brumă !

SONET LXVII(destin de toamnă)

joi, 26 octombrie 2017

Boarea argintie freamătă în zări,

Toamna în crâmpeie pătrunde sihastră,

Putredele cânturi curg lin din viori,

Arde iar rugina, tu ești mai albastră.

Nurii îți sunt prinși pe-al rugului crâng,

Malu-a-nflorit în voal crizanteme,

Toamna în tăcere parfumează lung

Coamele de vise ce-adorm lumi boeme.

Stelele înalte ard tot mai subțire

Amurgul de sticlă, rănind trandafirii,

Valul clipei luptă-n pori de amintire,

Chipul tău mi-e basm în lamura firii.

Bolta iar își duce psaltirea în pleoapă,

Zilele brumate din tine se-adapă !

Autumnală ( LXVI)

duminică, 22 octombrie 2017

Toamna-a coborât în suflet flămândă, 

C-un licăr de cer sângeriu, nestemată,

Cu jarul pe glezne rubinu-și colindă,

Aducând aminitirile moi, de-altădată.

Mireasa ruginei cu coapsele-n iarbă,
Mătănii desculțe își sfâșie-n ploaie,

Iubirea-n alb-negru cutreieră oarbă,
Din stihuri prelinge arsura pe foaie.

Se pierde amurgul în ochii icoanei,

Cu îngeri ce-nmoaie în gene licoare,

Suspinele biciuie în inima doamnei 

Ducând gust amar în putredul soare.

Veșmintele reci ascund gândul mut

Și fumegă clipa pe-al toamnei sărut !

A venit toamna plutind...

marţi, 10 octombrie 2017

A venit toamna plutind

Cu șosete veștede, 

Vântul bântuie flămând, 

Ziua e-n descreștere.

Bolta cu șuvițe reci 

Se mai uită după soare, 

Gândurile frunților 

Încălzec ispite goale. 

Tremură zbârlită marea, 

Cu ea-n vară te-mbrăcai, 

Acum naște-ncet iluzii, 

Putrede, cu ochi de scai !

Gândul

Gândim într-un fel dimineața, 

La prânz gândim diferit,

Spre seara nutrim sentimentul...

Ce bine era tinerețea

S-o avem acum la zenit !

mai 2015

Cuvinte în toamnă

duminică, 08 octombrie 2017

Azi cuvinte nu împart, 

Dar în gând frământ pământul, 

Un cuvânt ți-am modelat 

Și ți-ai cam secat descântul. 

Zâmbetul îl mai păstrezi, 

Mut pe firul rece-n toamnă ? 

Eu cu zel cu tot i-aș lua 

decolteul, dragă doamnă.

Dulce, copt și rumenit,

Este duhul umbrei tale,

Multe nopți au ruginit

Prin altaruri abisale.

Porți pe cap văl de regină,

Preaumblată-n primăvară,

Aș vărsa nețarmuritul 

Să-ți deschid smaraldul iară.

Poate ești cea de pe boltă

Ce-am visat și-am tot umblat,

Dar nu știu, mi-e noaptea neagră, 

Mult îmi e de cugetat.

Chipul nopții va vărsa

Ploi de stele pe-al tău trup,

De ești tu cea dinlăuntru,

Ce-am iubito-n absolut !

Cântec de toamnă

miercuri, 11 octombrie 2017

Adio vară îmbujorată, 

Caldă idilă a ochilor mei, 

Tu ai plecat de la noi, de la poartă, 

Ducându-ți bronzul anilor tăi. 

Sora ta zână, coaptă și dulce, 

Toamna, iubită de amintiri, 

Calea își poartă acum la răscruce, 

Vântul purtându-i ploi în priviri. 

Și-a așezat povești peste frunte, 

Obrajii-s rumeni în vise-arămii, 

Parfumuri roșii stau să inunde 

Putrede plete copacilor vii. 

Îndrăgostită de ceasul ei verde, 

Umbra oftează, migrând cugetarea, 

Aripa-n sunet de clipă se pierde, 

Cântec romantic îi zbuciumă zarea. 

Zilele freamătă iubiri deocheate, 

Nopțile cresc fantezii descompuse, 

Iarba-i uscată în poteci de păcate, 

Regretă frunza în ramuri ascunse. 

Stelele-n luncă se urcă în cuiburi, 

Pădurea macină foșniri cadențate, 

Arde cetatea în amurg peste ziduri, 

Fumuri presară mirosuri de moarte. 

Forfotă blândă gonește în nori, 

Picură cerul pe sticlă frunzișuri, 

Aerul sapă strămutând depărtări, 

Doare tăcerea sângerând în abisuri. 

Văzduhul scrie geneza în picuri, 

Pomii pictează nemuriri pe alei, 

Veștile urcă în umede timpuri, 

Toamna valsează-n simfoniile ei !

SONET VIII (conviețuiri)

joi, 03 august 2017

Arată-ți cinstea, nu te mai ascunde

De vorbe grele ce îți țes urzeli,

Căci au albit copacii-n iarnă unde

Și-au lăstărit pe trunchiuri îndoieli.

M-am sinucis în propriile gânduri,

De utopia schinjuirilor din harfă,

Și tot crescură în litere amurguri

Abstractizând zenitul, ca eșarfă.

Și frunze-au ars ca jerfă, fără glorii,

Pe umbre solitare în vagabontul vânt,

Suflet rebel, în soare îți scalzi norii,

Și macini umilința cu arsul tău veșmânt.

Căci nu-n zadar istorii sunt duse la culcare,

E foc viu în înfrângeri și-n pulberi ancestrale !

Murmur de iluzii ( LXV)

joi, 20 iulie 2017

Sala de-așteptare se scufundă-n mine,

Printre uși tăcerea își așterne pașii, 

Pe peron pulsează frunți pe sub rugine 

Și-n sfiala nopții dorm iubiri și aștri.

Arde amintirea-n spirit ca liant, 

Leagănând lumina plină de cuvinte,

Se hrănesc iluzii-n stări de diamant, 

Înviindu-mi clipa fumegată-n minte.

Nu-mi ridic privirea spre gândul  trimis, 

Provocarea zării  zeii-au dezlegat-o,

Rupt e  trecătorul din pământ și vis,

Pe poteca-adâncă  ce a renegat-o!

Luna la icoane mai stă să  privească,

Și sfărâmă umbre cu raza-i cerească !

Orizont desfăcut

luni, 17 iulie 2017

Călători carnivori indecența-i fardează, 

Uitându-și obârșii născute-n placentă,

Iubirea de viață în trecuturi oftează,

Bureți cresc în pâlcuri, în pădurea absentă.

Pigmei maronii germinează-n hormoni,

Pe pielea zbârlită șacali salivează,

Și tu ești plecată în ținutul cu nori,

Din coasta Adamică valul tău emigrează. 

Ne azvârle în timp povești fără chip,

Sugrumate tăceri ne umblă în scorburi,

Se încinge o umbră în dureri de nisip,

Eu vara de foc îți trimit peste șolduri.

O boală albastră îmi vuiește în vine,

Răceala e-n febră și pietre se crapă

Și urlă năravuri rătăcind în privire,

Confuzii străine din lătraturi se-adapă !

Actori fantomatici se rup în potență,

Când gânduri respiră în verbul rănit,

Răscoale noroase mai plouă-n prezență,

Vedenii sacrific în cord convertit.

Și știu, doar în basme delirul și-l scriu,

Preludiul în nopți și în pori, simfonia,

Dar ziua aleargă prinsă-n zâmbet pustiu

Și eu te convoc ca să-mi ții liturghia.

Spinările vremii pulsează-n aprinderi,

Cu urme solare te mai bântui pe lună,

Tăcerea tot paște-n cuvioase întinderi

Și pasări mi-arăt că pe mare-i furtună. 

Șoptiri de șopârle guvernează în porturi

Și peștii răpitori în lacuri fantomă,

Eu încă mai ard răbdător în acorduri

În cuie bătute, totul e axiomă !

Muzei mele

vineri, 14 iulie 2017

Te iubesc pentru lumea din sufletu-ți rupt, 

Nu pentru muza ce este în poetul de-acum, 

N-am să spun că moartea e monstrul cel slut, 

În gheara durerii sunt arsul tău scrum. 

Te iubesc pentru gândul slăbiciunii curat, 

În care ne-a prins sângerând într-un vis, 

Nu-l voi îngropa nicidecum, niciodat', 

Chiar de timpul m-aruncă din el, interzis. 

Te iubesc, e-un enunț și un simț explodat,

Jurământul lui sacru e-al bătrânilor zei,

Iar trupul iubirii e-un rug sigilat,

Nu-l voi rupe vreodată de priviri cu scântei.

Te iubesc din trecut c-un prezent plutitor,

Labirintul acesta îl vom trece cândva,

Ține-mi mâna strânsă,nu mai sunt muritor,

Și nici tu, ești Zeița de foc, înstelare a mea !

Fantezie ( LXIV)

marţi, 11 iulie 2017

Ți-aș spune despre zorii răsăriți ce ard, 

Când curge dimineața în viselele de iele,

Și marea se întinde până-n aprinse stele  

Și se revarsă-albastru pe țarmul tău de jad.

Ți-aș pune un pământ himeric la picioare,

Când fruntea doarme-n clipe din nopțile de vară,

Pe-al sale raze albe  doar îngerii mai zboară,

Și muzica celestă  va fericii-n vioare.

Ți-aș pune curcubee spășite peste ape,

Când naște jarul foc prins în gorunul său,

Și tu miroși a iarbă și-a rod suspinul tău,

Amurgul zărilor din roua  ta s-adape.

Ți-aș pune veșnicia pe trupu-ți de vioară

Și aș pluti cu ea în ochii tăi să piară!

Cântec

miercuri, 21 iunie 2017

Mă mai strigă dorul seara, 

Amintindu-mi de-a ta clipă,

Ochii tăi îmi sunt comoara

În săruturi de ursită.

Trupul tău ușor, mă strânge,

Gura ta mă cheamă-n noapte,

Buzele-ți sunt vinul dulce

În străfundurile toate.

Ești smaraldul cu peceți

Prins în depărtări de stele,

Gândul scurs în dimineți,

Zveltă inimă-n durere.

O, regină încreionată,

Zborul meu cel mult iubit,

Mi-ești balada mea din pleoapă

Lacrimată-n infinit !

Cearcăne ( LXIII)

miercuri, 05 iulie 2017

Cu rouă-și spală cerul adâncuri și mărgele,

Când soarele sărută tălpi de-anotimp aprins,

Și șuieră în vânt sângele curs din stele,

În trupul său zvâcnește flămândul necuprins. 

E iarnă-n foc ce arde în cântecele serii,

Broboane-albastre pică blestemății în zare,

Și vară-n dimineață dând naștere durerii, 

Sinapse dorm golașe în caldă-îmbrățișare .

Sprâncene de himere se-ncruntă-înveninate,

Pe ape neguroase își curg poteci hidoase,

Ard munții serafimi în somnuri ruinate ,

Luna pulsează-n noapte cu marginile arse.

Cearcăne de lumină cad pe oglinzi de chin

Când mângâieri visează pe-amor catifelin !

Adâncimi LXII

miercuri, 28 iunie 2017

Nu știu de unde-au apărut, 

Scăntei și focuri, ochii tăi,

Și prin ce lumi i-am oglindit,

Smulgând privirile din ei.

Poate eternitate sunt

Prin adâncimea nopților,

Când stele ard adânc în căi, 

Cerul căprui al viselor.

Prin pânze îngerești suspini

  Cu aerul vrăjit de pleoape, 

Ca marea-n fiertul suferințe-i, 

Cu valuri murmurând în ape.

Beată-i iubirea, când îți spune,  

C-ai ochi de dor și rugăciune !