Stropi de iubire...

Stropi de iubire aruncați peste zare

Îți caută sufletul prin amurgul cel rece,

Rânduri ce-așteptă o nebună strigare

Spre idila romantică eternul petrece.

Mă doare un vis, iar iubirea-i pustie,

Mai curge un stol de-mpliniri plictisite,

Bolnav este sufletul pacătos pe vecie,

Adun mere coapte-n tristeți putrezite.

Te chem să mai scurgem amarul ce zace 

În voci de nebune colinde-n tăcere, 

Din stropi de iubire chemați ne-or desface, 

Porni-vor prin inimi secate și grele. 

E balul mascat și-s morți dansatorii, 

Schelete de inimi pulsând fantomatic, 

Iubirea-i uscată în care-alegorii 

Iubito, dansa-vom un blues singuratic. 

Și-i ultima noapte de nebune neliniști, 

În tacerea nocturnă transparența-i de ghiață, 

Zămbește parfumul curioaselor gânduri, 

Iar moartea e-adormită-ncoșmaruri de viață. 

Dormi-vom în săruturi cu idilice ritmuri, 

Amorul pătruns înspre zari se coboară, 

Etern e blestemul cu nebune turniruri, 

Tarâm de iluzii fumegând curg în seară. 

Așteptarea-i ciudată, plecată niciunde, 

Anotimpuri se scurg lâncezind în timid, 

Am sperat în destinul iubirii plăpânde 

Doar de pică un murmur candid peste zid.

De ce?

De ce a trebuit himera s-o cunosc?

O, vis frumos, tu, frământată muză,

Gându-ți ascuns și ochii mă acuză

Că sunt teribilul pribeag, o recunosc !

De ce  doar amintirile au strună

Din umbrele de gheață cu iluzii,

Nepricepute vorbe de confuzii 

Sunt deocheate pe-al literelor brumă ?

Iar cade un copac bolnav de fiere,

În plin spital de inimi în infarct,

În îngropări definitive de tăcere

Și clipa e-amanetată într-un act.

Am să îți mulțumesc doar după moarte,

Rumoarea mea din visul de departe !

Noaptea din noi

Atâta noapte e în noi și-atâția ani în noapte,
Căci zilele se pierd în timp prin zări îndeparte,
Și fumegă un univers, ducând stele-n derivă,
Iar jinduri scapără betege iubirea lor naivă.

Și multe rituri ni s-au dus în veacul cel pierdut,
Grădini și timpuri  au apus pe ternul început,
Iar iarba-i moașe pe morminte, pe pietre să înece,
Pământu-i trup deșertăciunii pierdut în pântece .

Fior de cântec strălucește în versul undelor,
Copacii goi se dăruiesc altar calendelor,
Pe chipul sufletelor raze doar lacrima rămâne,
Iubind prin moarte moștenesc cereasca-afecțiune.

E un apus sau poate nu, pe-o filă de muzeu ,
Din risipiri mâini se închin în neant lui Dumnezeu.
Munții semeți, vechi și săraci,  năpaste goale-i strânge,
Iar vântul le suflă-n abis și sufletul li-l plânge.

Cenușa arde în sculpturi, prin piatra lor pustie,
Vulcanii le-au fost făurari din lava-adâncă, vie,
Iar păsări trec, se duc în zbor, ca umbre înălțate
Și se întorc spre cuib de nor văzduhurile toate.

Tăcut e Dumnezeu cu noi, sculptând în sihăstrie,
Prin suferință încolțește în noi chemarea vie.
Când spiritul e dăltuit de anii scurși în orb
Zăpezi se-nțepenesc pe tâmple și luptele ne sorb.

Iar Geniul cugetă-n psaltiri, oceanul lui e veghe,
Asculta muzica lui blândă cu moartea prinsă-n zeghe.
Curajul său în pieptul nopții în  arderi  noi străluce.
-Dă-mi Doamne îngerii tăi dragi, gorunii de pe cruce  !

Și-n dangăt clopote de foc furtuna o înfruntă,
Ecoul  lavei prin mulțimi în gene o împlântă.
Nimic nu este-ntâmplător, e scris pământu-n oase,
În hoarde de milenii urlă trăiri contagioase.

Atâtă noapte e în noi, întemnițați de ziduri,
Nu mai simțim de-atâtea măști pocnirile de muguri,
Fierb patimi  carnivore-n chipul trufiilor ce ard,
Când sânge-și dăruie credința mândriilor din iad.

De nu e totu-ntâmplător, vrem doar iluzii sparte ?
Prin fulgerări de vise vrem trufii de fructe coapte.
Lumina rănilor umane primi-va zbor de puri
De templul va redeveni în palme de scripturi. 

Un freamăt geme-n ochii vii cu mâini de suferință,
Nespuse jerfe ne-amintesc  de-osânda din căință.
Arar mai curge pe-un pârâu a lumii primăvară ,
Pecetele zâvoritoare pe corduri e povară.

Înfrângeri reculese iartă în setea de lumină,
Căldura ce le va-ncolții va sângera-n grădină,
Și sfinții, lepădați de moarte, ne-or suspina ilari,
Pământ și apă ne-a fost dat ca hrană, și lăstari.

Iar aripile-or crește-n noi pe-al ochilor renașteri,
Picta-vom cerul ca altar cu tâmplele-n cunoașteri,
Iar tot ce-i frânt se va-nălța lucind ca apa mării,
Cum scâteiază orizontul  urmând caii visării.

Rămâi eternă steau noastră, ca pasărea măiastră,
Păcatele să ardă-n leșuri pe luntrea ta albastră,
De noapte ochii-i lumineză, de oarba lor albețe,
Iar pașii tăi ne-or scufunda în dulcea frumusețe.

Hai noapte pleacă dintre noi,respiră doar când calcă
Nevinovatul  visător ce-n stele doru-și culcă !

Mi-e dor...

Dacă tu, ai exista...
Dar nu exiști, ești holograma unui vis
Ce te-am zărit într-un stingher promis,
Mi sa părut că-n cerul nopții
Prin arca vieții și a sorții,
Tu te-ai nascut firidă, blândă,
Mirifică,O! stea plăpândă,
Dar, tu, erai o hologramă
Ca amăgirea dintr-o dramă,
Nici nu gândeam că-i dereglat
Filmul acesta renegat,
Mă dor iubirile din veri,
Patrunsă ești de primăveri,
Dar nu știam ca sunt o oază
A fericirii cănd turbează,
Of, dorule plecat de ieri,
Te-ai dus aiurea, tu mai speri?
Iluzia râde de tine,
E supărată, ce destine?...
Dar ce pot fi de vrei geneză?
Eu am aceeași antiteză,
Mi-e dor de tine-n visul tău,
Mi-e dor de mine când mi-e greu,
Dar de atâta dor mă cerți,
Și nu mai știi ca să mă ierți,
Odată fericită erai,
Plecată-ai fost, visai la rai,
La raiul ăsta pământesc,
Delirul lumii osândesc,
O! tu culoare-naripată,
Eu te-am cerut, ești supărată,
Oftez, mă duc să te găsesc,
Plutind am fost să te iubesc,
De dor, mi-e dor himera mea,
Am fost cu tine, cu o stea,
Te-am pipăit prin visul tău,
Fugeai spre mine,ți-era greu,
M-ai părăsit, tu, hologramă,
Te zbați prin lume, ești năframă,
Te mângâie privirind la tine
Toți osândiții ce știu bine
Că ești doar o himeră blândă,
Le dai binețe-n cale lungă,
Dezamăgiri ce se țin lanț,
Există chiar și un bilanț,
Enumerări, oftări cu mii,
Născuți prin ei în umbre vii,
Tu naști himere-n colivii,
Că-n visul tău de a zbura,
Viii se-nchin la umbra ta,
Te miri și tu, ce-o fi cu ei?
Molatec vis din vers de zei,
Ai fost plecată-n paradis,
Dulce amar, iubire-ai nins...

Cele douăsprezece munci ale lui Herakle(Hercule) VI. Grajdurile lui Augias

CAPITOLUL VI

Am urmat în drum ecoul ce spre mituri m-a chemat
Și-am pornit prin grele timpuri și în vers am cugetat,
Să aprind altă candelă unui cer demult trecut,
Lumi cu nimburi de poveste,lumi apuse-n străbătut,
Alt tărâm de printre stele ce în timp a fost  zidit,
Să scriu mitul lui Herakle, brav erou de cer iubit,

Prin eroi omul se naște înspre-a năzuinței țel,
Chinuit ca un supus, cu-a sa luptă-a vieții zel,
În a sufletului umbră stă un ascultător copil,
Ce așteaptă să-mplinească viața ce-i e harăzită,
Neințelegând ce-i rostul sorții cu a sa ursită,
El, îndură și trudește printr-o viață de umil.

Ne-ndurat este Herakle, de-al lui rege nevricos
Ce se crede un măreț, împlinit de-a sale fapte,
Liniștit e-acum de spaimă, a mistrețului din noapte,
Când Herakle, a împlinit o porunca spre folos.
Regele aprinsă fire,un supus fricos, aheu,
Al zeiței, Hera, protectoarea sa, Euristeu.

E cuprins de nebunie, ura clocotește-n el,
Și îi dă nouă poruncă, cu mânie-n al său țel,
Sperând că-ntr-o bună zi îl va pierde pe erou,
Spre-a sa moarte el țintește, tunând în cuvântul său:
-Du-te-acum înspre Elida, poruncesc acum din nou,
La maritul rege Augias, fiul lui Helios, ce al soarelui e zeu,

Înfăptuiește și această poruncă, e noul demers,
Mulți boi are regele,Augias, într-un grajd imens,
Vreo trei mii îmi pare, albi precum e neaua,
Cum curata este zarea luminată în ziuă nouă,
De-admirat, încânt vederii cum apare luna nouă,
Restu'-au pielea purpurie precum este catifeaua,

Iar din toți unu-i ca steaua,Faeton,taur de aur,
Sclipitor lucește-n noapte și-i măreț, cu fir de laur,
Du-te-n grajdu-acela mare,curăță-l că-i ca o boală,
Ce în mare se frământă când în vânturi se răstoarnă,
Nu sunt vite oarecare,ci din cer ca o grădină
Regelui date de Soare,mergi și scoate-l la lumină,

De nu poți să duci porunca soarta-ți este hotărâtă,
Mulți sclavi a ucis, Augias, de munca neterminată!
-Am să fac și-acestă muncă chiar de nu sunt un grăjdar,
Nu mai vreau și alți sclavi să aibe viața scurtă în zadar,
Zise cugetând Herackle, cu-a sa fața luminată,
Chipul său brăzdat de vremuri neclintirea sa arată.

Dârz și cald e în privire, iar din ochii arămii
Fulger liniștit scânteie  strălucind în lumină vii,
Are-n barbă onduleuri  pe-a sa față netezită,
Bronzul lui pictat de soare nici o cută n-are frică,
Pieptu-i e rotund și dur ca un munte de granit,
brațele-s ca doua stânci,
Spate 'nalt și drept ridică un gât ferm cu mușchi adânci.

Pe-a săi umeri lați,fibroși,petrecuți sunt înspre gât
Și-ale sale plete negre, ondulate, curg în vânt,
Nalt la stat este voinicul, cât două staturi de om,
Hărăzit de mândrul Zeus,tatăl lui, fulger pe tron,
Ce-l petrece și admiră în tăcere pe-al său fiu,
Nemișcat pe-un jilț de aur stă în cer cu gândul viu,

Se întreabă despre sine,despre rostul său Divin,
De a fost de-ajuns de bun, sorbind cupa sa cu vin,
Și-amintește cum odată a iubit o muritoare
Ce i-ancins inima-n stele tulburat de-a sa visare.
Hera, șade lângă el, e o protectoare atentă,
Speră ca-ntr-o bună zi, cu o gelozie ardentă,

Să se-nfăptuiască ura, să îl piardă pe-al lui fiu,
Neputând s-accepte gândul că-i urmaș în cerul viu,
Ea-i cu ochii des pe Zeus, să nu facă nici un gest
Ce-l ajută pe Herakle, când are vreo muncă-n test.
Vrajba sa atot putere peste lume și-n Olimp
E zeița ce-a transmis a femeii ură,-n timp.

Și-a plecat singur Herakle, pentr-un an avea poruncă,
Spre Elida, hotărât să-nfăptuiască și-această muncă.

Avea drum de mers o noapte și-o zi, până la Elida-apare,
Străbătând cu mersul său, mândru, cu alura sa în zare,
Nu puterea-i este totul, biruind, pildele să-nfăptuiască,
Are-o sclipitoare minte moștenită din originea cerească,
Prin viața c-unvățături s-a plămădit în cunoașteri,
Desăvârșindu-se în viață cu-anvățaților renașteri.

Crunt e cerul peste timp ale zeilor turniruri,
Mii de aripi se-ntretaie, cerul urlă-un vânt ce curge,
Peste-a Greciei destine norii negrii urcă-n rituri,
Parcă-n zarea-ntunecoasă ard porniri de oști cu sânge,
Regi cu nemiloase umbre se-nfior purtați de sete,
Muzică ce cântă-a moarte, uragan pornit în cete,

Merge-ncet prin vijelie, într-un haos ce tot vine,
Nori sclipind în largul zării de nisipuri lucitoare
Se ridică dinspre mare vântu-n zări cuprind ruine,
Munții-n umbra lui dispar, iar copaci se frâng în zare
Ca un muget,a lui furie, urlă-n nori,e sălbaticul călare,
Soarele dispare-n umbra fiartă-a uraganului turbare,

Crunt, Eol, suflă în zare, zeul furiei furtunii,
Fluviul său de supărare se descarcă-n norii lumii,
Ară, soarbe, se agită, crunt năpastă de balaur
Și tot fuge și dispare, suflă-n zări, furii de taur.
Se coboară-ncet spre luncă,Herakle, de printre munți,
Arde cerul de căldură , soarele revine-n punți,

Lungi în jerbe de lumină pârjolind ,raze de aur,
Cu-a lui sete de grădină, mândru-n bolta lui de laur,
Cu zâmbetul său în cercuri viața a născut culoare,
Soare, ai purtat iubirea lumilor din căi stelare ,
Zei, iluștrii cavaleri, au zburat adânc spre-a cerne,
Le-a fost dascăl numai el,Tatăl-al viselor eterne.

Pilde multe sub dragul ram are-n inima de leu,
Brav erou al vechii Elade are crez în drumul greu,
Prihănit este Herakle, curs al vremii cugetate
Zbor de umbre se duc grele în al drumului cetate,
Cum ajunge se arată la cel rege ce-l așteaptă,
În nestinse nerăbdări, Augias,are-o teamă de la poartă.

-Regele Euristeu, ti-a dat această poruncă, pentr-un an,
Tu,acum ești a mea slugă, să duci grajdul la liman,
Căci nici zece ani n-ajunge, nici o viață-n curățat,
N-ai să reușești să termini porunca ce soarta a dat,
De nu ai să duci robirea grea ce ți-este-ncredințată,
Vei avea, plătești cu viața, drept pedeapsă destinată!

-Stai pe pace, O! tu, rege, omul are chibzuință,
Are capul ce gândește cu-a sa minte e voință,
Nu doar forța e isprava, munca trupului-i priește
Când creierul lui muncește, pentru om e-un dar genune
Făurește cu-a sa artă în pilditoarea-i veste,
De-a urnii în fapt și munții, poate face o minune.

Ce zici dacă într-o zi,eu, voi termina porunca,
Ce vei zice-atunci de viață, de o curățare-adâncă?
-Bine, atunci vei primi darul, de la mine negreșit,
Trei sute de boi avea-vei cei mai buni, e dar menit,
Daca vei duce la capăt ce nici zei cu-a lor putere
Nu poți ispravii porunca într-o zi, de nu, vei piere!

Ia găndește, de te-ncumeți fac acum un jurământ!
-Ia aminte bine rege, jurământ de vrei, primesc,
Să îți ții făgăduiala, am povară,să nu calci un legământ!
Tu, de crezi într-o minune, dar prin fapte biruiesc,
Brațul cel de fier mi-e darul însă mintea chibzuiește.
Si isteț își face planul după cum capul gândește.

Scoase vitele afară într-un loc le-a strâns pe toate
Pe-o colină-n departare unde-s valuri de fâneață,
Sparse-n zidurile nalte cu-a sa ghioagă, pietre scoate,
Face o spartură mare la intrarea-n grajd din față
Se ridică nori de praf când cad pietrele și-n spate,
Suflă vântu-n grajdul gol cu lumină să se-adape.

Sapă albie adâncă între râuri, curg iute-aproape,
E Alfeul și Peneul, repezi fug în mare,-n șoapte,
Ca iubirea ce le-așteptă scursă din izvor de munte
Ce unesc ca doua inimi ce le leagă ca o punte,
Sparge-apoi, Herakle, în maluri să unească într-un vuiet
Apele se scurg nebune-n într-un singur râu cu tunet

Și pornesc vijelios, crunt prin grajd ca marea-n spume
Când e agitată-n valuri, cară totul din lagune,
Tot ce pare-o veșnicie poate fi împins departe
Când pe-altarul chibzuinței neputința nu-i o moarte
Când se spală de păcate de mizerii ce-s zidite
În a timpului năpastă un amar de nopți pierdute.

Nici nu apusese zarea, mândrul soare încă privește,
Curățăt îi este grajdul când ,Augias dar primește,
Blocuri mari din piatra aduce și zidește acele găuri,
Unde-a fost malurile sparte și astupă acele râuri
Ce curg iar pe-a lor cărare,pe-al sau destin fiecare,
Și veșnic se vor unii, viața scursă-n a lor mare.

-Hei ce zici acum, Augias, muțumit de-a mele fapte?
Mă vedeai neputinciosul ce se duce înspre moarte?
Tot ce pare-o neputința în puțință-s ziditorul,
M-ai subestimat,tu rege,dar nemărgint mi-e zborul ,
Calea vieții o trudă pare, în dorință nu am preget,
Munte nalt cu turmi de stănci îl pot rupe cu-al meu cuget.

Hai să-mi dai acum răsplata ce-ai făgăduit sub soare,
Zei din cer mi-au văzut fapta, vreau răsplata de onoare.
Dar văzând a sa dorință veche că este-mplinită,
Augias, un șiret, cam zgârcit se răzgândise,
Nu-i venea deloc prea bine să dea boii ce promise,
Se-n vârti un pic în gându-i, cugetă și-apoi vorbii:

-Nu am nici o obligație, nu mai vreau, tu, ești un sclav,
Mergi la Euristeu, pe pace, sunt un rege, nu gândii
C-am să-ți dau din boi răsplată? sunt ai soarelui cel brav,
Zeul ce atârnă-n aripi lumea, cu priviri calde și vii.
Zise șiretul Augias, a sa vorbă-nșelătoare cu un aer de furii.
-Bine cum dorești, Augias, după datină cea veche cine-o-n-calcă va pierii,

Iar cuvântul încălcat e onoarea cea pierdută,
Poți fi rege sau o slugă cinstea este prețuită,
Am să mă intorc la tine sa luptăm pentru dreptate,
Nu voi a mă răzbuna, strălucirea nu-i în moarte,
Am să-mi ispășesc pedeapsa, după care te înfrunt,
Sufletul e călătorul și în cer și pe pământ
Zeilor, îmi port destinul și în iad de-i legământ.

-Pleacă, îți poruncesc acum, nu îmi pasă de-a ta vrere,
Zise Augias, tulburat ca amarul ars din fiere.
Și-a plecat atunci, Herkles, spre Tirint, înspre cetate,
Falnic și încrezător printre stelele din noapte
Strălucind în păru-i negru curg lumini pe chipul său,
Mândrul Zeus, iar zâmbește, al lui fiu este-un erou.

S-a întors apoi Herakles, după ce a ispășit
Cuvios a sale munci, mers spre cerul cel dorit,
S-a luptat cu acel rege, Augias,pe care l-a și răpus
După-o scurtă încrâncenare înspre moarte l-a supus.
Drept ofrandă-n împlinirea celor vremi demult apuse
A sădit ca amintire vreo trei sute măslini, câți boi
Avea să-i dea, Augias, drept răsplată a muncii noi
Și a statornicit serbări prea vestite de eroi
A Olimpicelor jocuri, biruință vie-n timpuri
Ce păstrează până azi urme onoarate-n nimburi,
Și-orice luptă sau război se oprește-atuncia când:
Jocurile Olimpiadei, se pornesc prin Imn în Cânt!
Acesta a fost prieteni mitul scris,a șasea muncă,
Ce am îndrăznit în versuri să aduc povestea sfântă,
Îmi voi continua destinul făuririi de poeme,
Căci urmează-a șaptea muncă, mituri vechi, vise supreme!

De vorbă cu iubirea...

                                                                 aurel auraș

A înnebunit lumea de atâta vorbă,

De vorba cu arta dezbinării

De atâta război surd,

De atâta ură păgână,

De atâtea vise fanteziste

Moarte de foame,

De iluzii colorate în sânge,

De vorbe mitraliate,

Vorbele urii,

Ura în moarte...

Bogății de disperare,

Griji neîmpăcate, 

Împăcare...visele măririi,

Păcatelor, istorisiți-vă în arhivă,

În poezia vântului,

În clasicii nimbului părăsit.

Adevărul lor e în adevărul lor,

Al nostru e în al nostru,

E despre îndoială și neîncredere,

De ce nu-l rostim?

De frica umbrelor din noi,

A înnebunit istoria din noi,

A înnebunit istoria copiiilor.

Fericirea emoției plecate

Sub alte forme ale umanei mândrii,

Mai e omul în suflet?

Of,religiile morții...

Ale pieirii,

Ale dezbinării.

Ale zeilor pierduți în uitare...

Copii ai răzvrătirii,

Copii ai răzbunării,

Îndoiala voastră din genă,

Din suflet,

De etern,

Contează tern și mort...

Zborul,

Zborul de dincolo de unu,

Spre zero divin,

Unu fără zero...

Nimic al absolutului,

Iubire creată din zero,

Fără tine totul e moarte...

Mai avem mult până sa ajungem la noi, 

La noi acasă, iubire !

Ti-am prins numele...

Ți-am prins numele în palmă,

Floare mândră-n căi cerești,

Ars e scrisu-n foc de taină, 

Nevăzut de ochi lumești.

Ți-am prins numele în suflet

Împletit cu fir de aur

Și cu focul ce-ncălzește 

O iubire-n vers cu laur.

Ți-am prins numele, Regină,

De pe munți ce ne despart,

Prin câmpia vieții veșnic

Temple de dureri ecart.

Ti-am prins numele-n iluzii,

Iar din lucrurile lumești :

Un potop de ierni mă taie,

Dar eu sper că tu, îmi ești.

Ți-am prins numele în trup,

Prin artere circuli des,

În globule ești fluidul,

Zi și noapte ești nimb ales.

Ți-am prins numele din aer,

Să respir numele tău,

Să te chem în nopți, iubito,

Și în zile-al tău ecou.

Ți-am prins numele din stele,

Ți-am prins numele din zori

Și din stol de rândunele

Când se duc departe-n zări.

Ți-am prins numele în scrisul

Multor zeci de poezii

Și în mii dacă-i nevoie,

Floarea vieții, tu, să-mi fi.

Ți-am prins numele pe buze
Și pe ochi în lacrimi ești,

Roua plânge după tine,

Ploaia curge-n dor calești.

Ți-am prins numele în palmă,

Să-l sărut când tu nu ești,

În palma ce-ai prins, iubito?

Vreau câmpia ta-n povești !

Ți-am prins numele în palmă

                                                                                                   aurel auraș

Ti-am prins numele în palma,în palma memoriei,
A memoriei lăsate de tine în palme de inimă ucisă de timp,
Am întors cheița visului când m-ai strigat de curând în noapte,
Dar ce-i pasă nopții de mine?
Chiar dacă mă cauți în vis,
Degeaba mă cauți dacă e noapte în noi,
În vis ești bucuroasă că m-ai găsit,
Dar în realitate mă dobori,
Mă doare visul tău în realitate,
Așa de tare încât s-au impregnat palmele prinse în suflet,
Ști ce tare dor palmele tale scrise pe sufletul memoriei mele?
O durere mută e numele tău,
O soartă întunecată de noaptea timpului,
A timpului ciudat de acum,
De ce? strig în visul timpanelor tale,
De ce abandonezi corabia?
Numele s-a spălat?
Palmele se spală, sufletul nu,
Spală-l cu iubire și eu îl spăl, de uimire,
Nu se spală numele tău.
Tristețea ta se lasă în sufletul meu,
Am memorat visul pe un film,
Tu îl vezi?
Aș relua filmul vieții cu tine,
Acum că știu scenariul,
Astrele or minții? ți-am spus odată, dar le-ai ignorat,
Când mi-ai spus:
Nu poate fi nimeni decât, tu!

Luna în toamnă

De ziua ta...

                                                               aurel auraș

Înbracată-n straiul toamnei, Luna, curge-n fantezie,
Are-un gând de taină, un vis, peste cerul murg al vieții,
În al său tablou licoare-i în a nopții nostalgie,
Un surâs pe fața-i albă îi străluce argintul nopții.

Peste pletele în valuri, cu petale de mătase,
Cern sclipirile de aur iar privirea-i-un străfulger,
Chipul ei, e-un zămbet viu pe-ale nopții vise arse,
Sufletul rănit de ani are-un plâns mocnit de înger.

Umerii prin crângul serii au un șal de nor albind,
Mâinile-s ca două raze peste marea înspumată,
Ea, străpunge imensitatea, curcubeu viu înflorind,
Viața cea nocturnă, mută,în străfunduri lin înoată.

Cu lungi haine de lumină se încumetă să umble
Prin dumbrăvi întunecate arse-n vara de mult soare,
Deșteptate de-a ta rază, adormite-n verde umbre,
Frunze-n toamnă ruginii unduiesc de-a ta onoare.

Una-i Luna, sus prin suflet fericită-n veșnicie,
Trai iubit în chei de aur într-al evului din veste,
Bolta cerului-i regină, vers cu laur,nimb cu ie,
Luminează-nsigurată,dar zâmbește, o crăiasa albă este...

Printre templele mărețe, munților crai singuratici,
Luna-i pasărea măiastră într-un zbor celest, zidire,
Pinii care cred în tine cresc spre cer visând tomnatici,
Și-n amurgurile serii sui cu flori de colț iubire.

Crengi în noapte-ndoliate cu durere-n vijelie
Unduiesc în amintiri prinse-n primăveri cu viață,
Pe cănd Luna își aruncă chipul, murmurând o poezie,
Se alătură ruginei de mesteceni plânși de ceață.

II

Lasă că dorm, visez la tine, mi-ai fost dragă în poveste,
Zbor în clipe, zbori spre mine, tu iubeai și eu iubeam,
Curg în file, curg în mine, te-am zărit, amorul este
Arcul tău cel luminos, fiori dulci în zbor,pluteam,


Dar privesc oftând în urmă, mor oceane-n cer, suspine,
Ascult glasul cel lăuntric, e ecou, ce plâns încet,
Uriașă roată-n timpuri, vis semeț tu pleci, știu bine,
Port un trist amurg de liniști, Lună dragă, mi-ești sonet!

Vrei nemărginită-n stele să mai zbori prin lumi de inimi,
Vrei să porți neliniști, clipe, ascultând adânc în glasuri
Al timpanului, cascade, stropi albaștri te ud lacrimi,
Marea-i plină de-al tău plânset, valuri spumegă în marșuri.

Porți în suflet soarta lumii, sorbi vestită-n amintiri,
Ai iubit eternă dragă, poate da sau poate-i mit!
Fierbi regrete înroșite, a fost tot sau doar priviri?
Șopte-n strune te îndeamnă, vers în cerul adormit.

Eu privesc sprânceana vremii, secole de dor,eu simt,
Ars mi-e-n adâncime șoapta, căci te cânt, cânt un colind,
Lasă, dorm, suspin de tine, mi-eșți în brațe-n visul strâmt,
Noapte-n doruri mă alini, parcă ningi la mine-n gând.

Râuri fierb, izvorul tandru-i, printre albe zeități
Sufletul se-nbată-n tine-n raza-ți clară, luminoasă,
Aurită ești în cercuri, noaptea-i vie prin cetăți,
Le aduci în psalmuri dulci un sarut pe ochi, sfioasă.

Sorb în orb neprihăniții, rup în arfa lor de-ncântă,
Prin coloane de catrene zburdă-n claie albe vise,
Soarele mai stă și-ascultă, gânditor, departe-i nimfă,
Îți zâmbește,'ți luminează, mut în conul nopții triste.

III

Caldă în priviri, oglinda, naște-n apa cristalină
Un tablou mișcat de viața din adânc un cer se-abate,
Stelele se curg în galben unduind sclipiri te-alină,
Zugrăvind un proaspăt farmec prin sclupturi de astre date.

Unduiești argint în drumuri, vântul nopții-i rece,Doamnă,
Stropi de apă-n roua-nghiață brumărind în luciul verde,
Plec petale veștejite,soarta lor e-n semn de toamnă,
Scursă-n salcii plângătoare ruga-ți galbenă se pierde.

Anii trec, se duc din cale,parul său vâlvoi pe creștet,
Plini se numără prin nuferi, toamna ta, aniversară,
Mișcă-n aer fructe coapte, ramuri pline triste-n veșted,
Mâna-ntinsă-n raze line, amintiri pe chip coboară.

Plânge Eros clipe-amare, doruri plec se duc bătrâne,
Toamna te urmează-n aer, sunt și bucurii-n răsunet,
Viața chicotind în mustul cel ce fierbe aprins de zâne,
Pașii-ntineresc în tine,Lună, liric visul tău cu sunet.

Prăvălită-n nostalgie peste albastru,-n văi adânci,
Luna-n cerul lumii fierte de o vară verde-n totul,
Spirite-n a lor fioruri mai răsună-n vechi porunci,
Dar se pierd treptat ecouri, păsări libere ca focul.

Eternă-mi ești Lună dragă,muză-mi ești, suspini și speri,
Caldă, blândă adiere, să-ți măngâi chipul aș vrea
Și să-ți cânt acordul clipei și să-ți dărui primăveri,
Să-ți sărut dorul iubito, să-ți sărut privirea ta!...

Umbre

                                           


sâmbătă, 10 octombrie 2015

Pământule ești rece și trist,

În zadar îți aștepți primăvara,

Pomii tăi sorb din tine visând,

Vechi contuzii nutrindu-ți comoara.

O planetă cu vise-n erori,

Fremătând de dureri infinite,

Curg șiroaie-n timide chemări,

Împliniri ironic răcite.

Bate vântul istoriei goale,

Somnul templelor coboară în tine,

Cugetând în iluzia zilei

Un tărâm cu ciudate destine.

Eu colind prin albastre chemări,

Doar în stele mai cred zurgălăii,

Dar și steaua muri-va curând,

În eter s-a pierdut vraja zării.

Prin cetate mai umblă povestea

Împlinind basm de noapte cernut,

Cântec vechi disperări sângerează

O trăire consumată prea mult.

Mă voi duce o dată cu anii

Spre tărâmul uitării topit,

Adâncindu-mi smerit pribegirea

Ce prin gândul tăcut m-ai zidit !