miercuri, 12 octombrie 2016
Capitolul I. Plecarea spre Tracia
Cum s-a-ntors biruitor de pe malurile Cretei
El primi altă poruncă de la regele Micenei.
În sămânța urii oarbe, râvne duse-n lumi deșarte,
Euristeu, unealta Herei, slugă-i e, supus în fapte.
Trăznete e-n ochi cu flăcări și în pieptul său suspină,
Hera-n adâncă mânie ascultă cu ură plină :
-O, tu-atot stăpănitoare, 'naltă-a cerului zeiță,
Poruncește, o nouă cale, moartea e pe urma sa,
Să se ducă-acum în Hades cel hrănit cu biruință,
Că-s nepriceput în mintea-mi, umbră-n călăuza mea !
-Să-l trimiți în Tracia, Tidid Diomede-i rege,
Unul din fiii lui Ares, ce-al războiul e veghe,
Are-n grajduri de aramă mândri și sălbatici cai,
Ce sunt negri ca tăciunii și-s ca demonii de răi.
Ei n-au seamăn pe pământ, urcă-n zbor ca vulturii,
În văzduh sunt nori furtunei, aprigi, tulburi vijelii...
Nebunia le e-n sânge, clocotul ce fierbe-n focuri ,
Doar carnea le este hrană, de vrăjmași pe-acele locuri.
Diomede-i fără suflet, pe bistoni el conducând,
Prinși cu forța sunt pribegii , hrana cailor curmând.
Demoni sunt, veșnic flămânzi, și năvalnici ca turbații,
Și nu le hrănesc cruzimea până când sunt prinși și alții !
-A scăpat de-atâtea rele, își vorbi privind în zare,
De-astă dată e pierdut , caii-aceștia-i rup din șale !
Vocea sa cu glas subțire, gâtuită-i umbra grea,
Le vorbi la ai săi sfetnici, vorba Herei cugetă:
-Ares are învățăminte, de războaie-n seminții,
Și-și va învăța pe fiu-i pe Herakle al birui.
Spre adânca-mi liniște, gloria-mi va fi-n sortire,
Voi scăpa de-acest coșmar, spuse-n arsa pizmuire.
Și-a primit vestea Herakle, brav și nalt, cu suflet cald,
Pe-o corabie măreață din portul Argos a plecat,
Să prindă caii din grajd și să-i ducă în cetate,
Și va-ndeplinii porunca să-și mai spele din păcate.
Și plecă pe marea albastră, tot pierzându-se în zare,
Dar o groaznică furtună s-a pornit brusc din 'nălțare.
Curând îi apăru uscatul,înspre Tesalia zărind
Zidul Ferei, ce-i la țărm, portul în cale-i oglindit.
Avea acolo un prieten, ce-i brav, cu falnică statură,
Și în popas el se opri că-i rege mare, gazdă bună.
Admet era numele său, nobil la suflet, chip de lună,
Dar supărat este acum, lovit fiind de-o veste cruntă.
Căci Hades, mohorâtul zeu, în iad stăpân ce vieți topește,
Îl vrea în negrul său sălaș, fiorul morții-i pregătește.
Trimise-un sol să-i dea chemarea, înnegurarea să îl ia,
Sau va trăi în închinare, alt suflet schimb de îi va da.
Ființă dragă, ai fi aproape, să-i soarbe cugetu-n durere,
Si-n locul său, în Hades intră, alt suflet pururea va piere.
-Gătește-te, Admet, te iau, aceasta este-n iad poruncă,
Sau dă-mi pe-altcineva la schimb pe-acel sălaș el să se ducă.
Dar cum să plece-așa de tânăr, când verde-i este firul vieții,
Când falnic bradul crește nalt în primăvara dulce-a vieții ?
Se îngrozii, Admet, de ceasul ce-l cheamă-acum așa devreme,
Cin' se-nvoiește-acum în locu-i, tărâmul morții să îi cerne ?
A întrebat pe toți din juru-i, la curte prin a sa suită,
Și nici părinții și-a sale rude, și nici bătrânilor de frică,
Sau slugile de prin cetate și nici supușii cei mai buni,
Prietenii n-au vrut s-audă, să cânte morții-acum în struni.
Dar totuși se găsii în urmă, tot ascultând Ea în surdină,
Se hotărâ să ducă-n locu-i chiar preafrumoasa sa regină,
Ființă ce-i era cea dragă , aleasa lui bună și blândă,
Să îl urmeze pe-acel sol în calea morții mohorâtă.
Semăna c-un trandafir, suav ca roza din grădină,
Iar zarea este-n ochii ei și-n obraji puf de lumină,
Răsăritul dimineții-n zâmbet, curcubeu pe ceruri,
Frumoasã fiică-a lui Pelias, nobil din acele vremuri.
Capitolul II. Biruința asupra morții
-Ia-mă pe mine, întunecate, negura ta să mă culeagă,
Căci în apus nu vreau să meargă regele meu, îmi este slavă,
Nu vreau să intre în infern, pierind în noaptea cea adâncă,
Ci binecuvântat să fie, mă dărui jertfă, moartea cruntă.
Mi-e sfâșiată inima și plânge soarta mea lovită
Și nu-o să mai am mângâiere și pacea-mi e nefericită !
Iar solul, zeul morții, Tanatos, cu recea-i sabie tăioasă,
S-a învoit s-o ia pe-Alcesta, în stolul umbrelor aleasă,
Tăindu-i lin doar o șuviță din părul ei cel lung și negru,
Și-atunci aceasta-nchise ochii într-un suspin adânc,funebru...
-Admet, rămâi acum cu bine, eu te-am iubit nespus, supusă...
Și-alunecă pe lespezi lin, răcităcitoare în trupu-i, smulsă.
Parcă-adormise a lui regină în vise-aduse din poveste,
De dragul lui răpusă-acum spre-a lumii țărm de căi funeste.
Și-n jale-a suspinat poporul și-a fremătat în ploi de plânset,
Admet se-ntunecă-ntristat, calvarul său spășit e-n suflet.
Cum să se ducă preafrumosa, regina lui în asfințit,
Cea ce îi era suavă și floarea sufletului sfânt.
-O, zei de-al cerului Olimp, de ce acum mă pedepsiți,
Prea aspru-n anii tinereții lovindu-mă, de ce mă oropsiți?
Pleca-va primăvara mea în Hades și spiritul în foc,
Mai bine eu aș fi în moarte cu-al său infern, în cruntul joc.
O, preafrumoasa mea Regină, cum aș putea să mă preschimb ?
Jertfită ești a mea Iubită, hai moarte-o înapoi la schimb !
În timpu-acesta-ndurerat, când soarta pe rege-l lovise,
Palatul este-un trist tablou picturi cu inimi arse, plânse.
Sosi Herakle la Admet, zâmbind, e-n chip prietenie,
Dar regele era zdrobit, pierise a vieții veselie ,
Adâncul său îl roade-adânc, e doar o umbră-a lui a fi,
Închis la față, palid chip, ca mortul trăind printre vii.
Întâmpinat cu caldă stare, cu tot ce-aveau cinstirii bun,
Bucate-alese îi serviră, pe-ntinsă masă-n cale-i pun,
Dar observă că toți sunt triști, figurile le sunt de zoaie,
Și ochi-s lăcrimați și stinși, ca frunze ude dupa ploaie.
A întrebat pe mulți meseni de starea lor,ce-i chip de palizi,
Dar nu-i răspunse nimenea și toți sunt gravi și triști,amarnici.
Până vorbi, spunându-i taina, o slugă, umbră prin palat,
Și-i spuse de moartea reginei, ce inimile-au întristat.
-O, preabunul meu prieten, tu nu ai vrut să mă mâhnești,
Dar am aflat de crunta veste, mâhnirea în care trăiești,
Răpită ți-este floarea-ți dragă, te-apasă greu unda tristeții,
Dar îți promit,pe-a ta regină, o voi aduce-n calea vieții !
Mărturisindu-i lui Admet, milos, să-l liniștească-n suflet,
Și-a sa regină o va salva și-o să-i aducă al feții zâmbet.
Venii și noaptea în ținut, hipnotic au adormit și norii,
Pândii Herakle până când în vise sunt plecați cu zorii,
Apoi se furișă în taină spre corpul rece al funestei,
Și așteptă pe Tanatos, venind spre-a lua umbra Alcestăi.
E datina din vechi canoane ca trupul singur va rămâne
Și neatins pe-al morții chip suflarea mortului răpune.
Herakle în priveghi rămase, pân' ce se-aude-un fâlfâit,
Tanatos sosi,atunci zburând spre corpul gingaș, adormit,
Se strecură din nevăzut,ușor spre-ai lua umbra cu sine,
Herakles iute-atunci l-a prins și strașnic îl cuprinse bine.
Și lupta a-nceput cu solul, ce-ardea în chipul său puhav,
Și negrul trup bătea din aripi,răcnind în glasu-i crunt și grav,
Ochi-i de foc scântei scoteau, și gheare-avea ca de oțel,
Și iute-i precum fulgerul în trupul rece ca de ger,
Aprig în noapte s-au luptat și moartea strânsă rău icnea
Și duduia pământu-adânc, cuprinsă-n groază șuiera.
O moarte-acum e-n chin de iad,luptând cu sabia despică,
În zbatere scântei din piatră până în zare se ridică,
Și s-au luptat de-i prinse zorii și solul legat e, fedeleș,
Răpus cu pieptul la pămănt în clește-i, zace ca un leș,
-Nu-ți voi da drumul nicidecum, iar sabia ți-o sfărm bucăți,
De nu-i redai viața Alcestei, vei sta legat etern în nopți !
Grăii , Herakle, fulgerând cu ochii lui a morții față !
-Și jură-te că lui Admet îi lași în trupu-i draga viață !
Nemaiavând ce face, solul jură înfrânt, neputincios,
Și-ntoarsă-i la viață,regina, din somnul ei cel odios.
Și chipu-i luminat cum ziua răsare-n soare dimineață,
Frumoasa-i aură lucea, oglindă a cerului crăiasă.
Capitolul III. Aducerea cailor lui Diomede
sâmbătă, 12 noiembrie 2016
Herakle și-Alcesta intrară cu raza din zori în palat,
Cu muguri de zâmbet frumoasa e înger acelui regat.
Admet tulburat de durere un plan cugetarea-i urzește,
În ghearele morții-n să ducă, la regină în hades voiește.
Pumnalul să-și înfigă în piept, năpasta o vrea și o strigă,
Năvalnici sunt demonii vieții și patima vrea să-l ucidă.
Dar umbra din stinsa-i făptură în privirea cețoasă suspină,
Și-apare-o nalucă în față...Alcesta-i ca-n vis de lumină.
Buimac îngână silabe și întreabă, într-un murmur inert :
- Ești tu sau visez aiurit ? Strâgând-o cu patos la piept.
- Sunt eu, iubitul meu rege, venita-m din țărmuri umbroase,
Herakles învins moartea ce firu-mi de viață tăiase !
Vrea mulțumiri să aducă, adânc îl respectă Admet,
Și-apoi cu onoare ca mâna să-i strângă eroului semeț,
Dar iute feciorul Alcmenei plecase ca vântul deodat',
Grăbit să-mplinească porunca ,lasând fericirea-n palat.
În larg se duse-n plutire pe-al corabiei val de ecou,
Și-ajunse departe pe mare, la alt țărm e bravul erou,
Pe malul Bistoniei sosi, din pământul vechii Tracii era,
Tărâmul lui Ares, ce-i zeul războiului din lumea sa.
Și zeul duse chiar el vestea spre fiul ce îl aștepta:
- Herakles e cu iute ardoare, corabia-i spre țara ta.
Și-n zori își aduse oștire, cu sutele erau în ascuns,
În umbrele stâncilor stau, săgeți pregătiră-ndeajuns .
Cum a debarcat viteazul la mal, în tăcere, i-a simțit,
Și-a pus pielea de leu, scutul său peste trup de granit,
La un semn în ploi săgetat-au din arcuri întinse spre cer,
Dar nu-l străpunse nici una , din sute ce-i nor peste el,
În strigăte apoi ca barbarii, nebuni în curaj ei vuiesc,
Cu suliți ca argintul lucioase așteaptă și-n scuturi lovesc.
Coloși sunt în trupuri, neclintiți, bravi și ageri, ca șoimii de treji,
N-au teamă în luptă, sunt tracii, navalnici și războinici viteji,
Îndârjiți niciodat' nu cedează chiar de moartea-i pretutindeni cu ei,
Din zei sunt lăstari, din timpul când nu era popor de ahei.
Și-au arme de aur și argint, vederii ce par o minune,
Ce neamuri în podoabe să ducă cu fală mândria în lume.
În lupta Herakle se urcă cu ghioaga-i spre ei fulgerând,
Și suliți spre el ei aruncă în trup să-l izbească, strigând,
Iar lupta se-ncinse-n aproape, nici suliți nu au al răpune,
Cu lănci sclipitoare izbesc și-i aerul agitat să răsune.
În pulberi se-aude pământul și glasuri din străfunduri blesteamă,
Iar Herakle cu ghioagă tot sparge la coifuri și capete sfarmă,
Nu-i în crez să-i ducă în moarte cu-a furiei luptă în loc,
Dar să-și împlinească porunca năprasnic e-n valu-i de foc,
Și-n crunte izbiri își rup săbii și scuturi se sparg sub loviri,
Iar sulițe sar ca din piatră și platoșe zbor din armuri.
Cu furie luptă bistonii, dar rând pe rând umbre cad,
Ca vântul în val după valuri spălând țărmuri largi de smarald.
În luptă e fulger Herakle, din cer pe pământ în traiect,
Mulți luptători el răpune și zeii îl privesc cu respect.
Își simte Diomede pieirea, cu inima înjosită poruncii,
Sa retras chemând luptătorii și-n galop de cal el fugii.
Zac corpuri răpuse-n pustiuri și câmpu-i sinistru brăzdat,
Tristețea e umbră pe chipuri, iar Ares e-n suflet turbat.
Și țipă sub cerul întins, în stoluri, strigări peste mare,
Pescărușii zboară în abis și valuri izbesc depărtare,
Iar vântul în negură tristă adie pe fețe de stânci,
Herakle se-ndreaptă spre grajdul ce caii-s săbatici adânci.
Zeus privește din jilțu-i, zâmbitor în muta-i mândrie,
În muzica inimii plutește, privirea-i e-n zbor bucurie.
Când intră în grajd Herakle, dinaintea-i în pragul privirii,
Pe sub ochi se-ngrămădi patru iepe, mânioase în scorbura firii.
Neguri arse-au pe fruntea vederii, pe trupuri au piepturi lățite,
Din picioarele lungi și groase sar scântei izbind din copite,
Barbarele cozi biciuiră înfoiate și-n coame sunt bolți,
Sărind nechezau ca să smulgă din țeste ca tenebre în nopți.
Năpustiră un salt spre Herakle, precum râul cade-n cascadă,
Se-nățară în arcuri cabrate cu copite ridicate să-l piardă,
Dar Herakle răcnii cu putere, ca ecoul din munte răsună
Și-n strânsoarea cu brațe sale rând pe rând le prinse-mpreună.
Le legă în lanțuri de-aramă, peste boturi, au dinții ca-n clește,
Să nu muște în foamea de carne ca vântul ce catargul izbește .
Cu Abderos și ceilalți tovarăși le-au dus în marea vuind
Pe valuri pleca-vor năpaste, spre portul Argos plutind,
Nălțând catarge spre zare corabia e-n furtună de iepe,
Și-au nume: Podarg, Lampon, Ksanf și Din, nărăvașe cu coamele fierte,
Abderos în căpăstruri le leagă, fiorul ce-i demon pe punte,
Și-un vuiet de oaste se-aude de departe-n ecou peste tâmple.
Și coboară în zbucium din zare, Ares vrajbă-aduce pe frunți,
Din cer un cutremur coboară într-un geamăt al zării în munți.
Oaste nouă a adus Diomede, coifuri ard de tremură zarea,
Mânia îi șuieră-n inimă și în noaptea din ochi răzbunarea.
-Ați venit să aduceți iar moartea? De-o doriți ea oricum vă așteaptă !
Fie voia, zeilor tulburi, val purtat de-al furtunilor zgardă...
Cugetând se întoarse Herakle,iar în luptă să înfrunte bistonii,
Și cu arcul ce-l iute și greu îi izbii ca fulgerul norii,
Din văzduh năpustii uraganul, ca-al său scut din pielea de leu,
Cu privirea o flacără arde, ca o stâncă e cu brațul de zeu,
Și tovarășii săi de la țărm, ce-n corabie-l însoțiră pe mare,
Cu arcuri ascunși, de pe stânci, spre bistoni ținteau săgetare,
Tremură în țărână pământul, stropi de sânge în chipuri șiroiau,
Iar în strigăt de luptă, până-n noapte, în delir zările asurzeau,
Și trecu încă o zi scufundată în a morții vijelii bătalia,
Și-ncă una pe-altarul de trupuri pân' ce valu-și pierise urgia.
Și rămase doar o mâna bistonii ce fugiră blestemând în galop,
Diomede e prins de Herakle, lângă iepe l-aruncă ca pe-un dop,
Dar pe drumul corabiei spre Argos, pe sadicul rege-l mâncară,
Făpturile sălbatice , de foame, și în spiritul aprins se calmară.
Și-n pace sunt acum, năzdrăvane, și cerul pe coame îl scutură,
Iar hrana nu-i carnea de vrăjmaș, ci fânul ce foamea le-astâmpără.
Dar lui Ares mânia-i crescu, și e crâncen în biciul furiei,
În spulber l-ar nimicii pe Herakles, dar curajul nu-i mai e fruntea gliei.
În Argos împinsă-i corabia, sosind printre flăcări de vânturi,
Herakles în șir prinse caii și-n tropot călare pornii-n câmpuri.
Ajunse dup'o zi în Micena, ziduri roșii țineau bolta-albastră,
De ciclopi construită în vremuri, pe imense coloane înălțată.
Aștepta înfricoșat Euristeu, căci aflase ce a pățit Diomede,
Cum sosi Herakle-n cetate, în butoiul de-aramă iar se pierde.
Și în grajduri, cale largă, le duce, ca pe mânji în trop înfoiate,
Lucitoare cum noaptea ștropește peste ploape stelele abisale.
Vii ca focul ce teamă inspiră, Euristeu panicat e-un cutremur,
Poruncește cu spaimă spre slugi, iar obrazu-i și glasul e tremur :
- Deschideți-le porțile larg, nu mai vreau cai-aceștia-n cetate,
Scoteți-i și goniți-i din grajd, să se ducă respirând libertate !
Și caii năvalnic în tropot se-avântară în iureș, sălbatic,
În delir scuturară din boturi, hornăid în galop fantomatic,
Când noaptea lăsă locul zilei și stele dispar rând pe rând,
Ajunseră la muntele cerului, nins de frunze în verde de crâng,
Tremurat e pe coasta Olimpului,păsările și tot ce mișcă-n pădure
Fugiră speriate departe, de-al lor freamăt zgomotos în pășune,
Zeus în zorile genei lumină îi curge în pocal nectarul izbăndei,
Vinul zeiesc îl soarbe cu jind pe tronu-i de aur în a clipei crâmpei,
În sânul fericirii mândria-i privirește în ochi împlinind biruință,
E ramul său vrednic de el, Herakle, scânteie din a lui năzuință.
Apoi suspină un oftat, în adânc, și trimise a lupilor hoardă,
Și pe iepe le-ncolții hămesiți în delir, acut sălbatic de haită,
Și-n padurea cea deasă din stânci și văi furiile sunt înfrânte,
Pe spinări sunt sfâșiate de lupi, colților ascuțiți de pe munte !
