marţi, 07 iulie 2015
A cincea muncă a lui Herakles (Hercule)
A fost odată
din timpuri de început,
Atunci când zeii erau
stăpâni în cer și pe pământ,
am să vă spun povestea
din munții Erymanthos,
un lanț de munți înalți,
Oronos,mai e numit azi,
cu poale de păduri de fag
si de stejar,
pe înălțimi cu mări de brazi,
Arcadia,
ținut plin de legende
si multe mituri dragi,
pașuni întinse, lacuri,
locuri cuprinse cu mult vânat,
cu așezări cu peșteri mari
în care se adaposteau ființe
creati de zeii în epocal ,
centaurii ce-s mituri azi,
jumate om,jumate cal,
unii de adevăr purtați,
alții un suflet bestial,
erau ființe, monstruoase
ce brațe omenești aveau ,
salbatice creații mânioase,
dar și vreo doi erau cu har,
prietenoși și învățați,
cu mult respect și cultivați
cu oamenii erau
ca frații, nemuritori
ca niste zei și întelepți
cum sunt părinții
ce își educă și cresc prinții.
În lumea aceasta de blajini,
era un uriaș mistreț,
o creastură foarte mare,
rupea copacii din rădăcini
și distrugea totul în cale.
Era colos, mistreț vrăjit
adus de soartă,nebiruit,
ca un haiduc nestavilit,
sălbatic animal purtat
din zări în munții e izolat,
distrând pe zeii cei amari,
cu colți ca niște lănci de mari
și groși ca trupul unui pom,
tăioși ca lama de topor.
*
Regele Euristeus trăgea nădejde
că pe Herakles îl va pierde,
că după-atâtea lupte
și-atata alergătură e obosit,
iar forțele-i sunt rupte.
Nu va putea să lupte cu bravură,
gândea în sinea lui de rege
și-i poruncii pe loc să plece ,
pe-acel mistreț viu să-l aducă,
Herakles, puterea iarăși să-și încerce.
cu el să vină în cetate
și să arate că e slugă supusă,
crezând că-acum destinul îl va pierde
și va scăpa de zeu, soarta e spusă:
-Îl voi trimite în munții Erymanthos,
s-aducă viu,nevătămat mistrețul,
cel ce distruge-n
codrii deși ai Psofidei,
cel ce distruge prin sate
și ucide,ăsta e prețul,
de va putea să biruie atunci,
îl voi trimite la alte grele munci!
-Să plece! Să plece de îndată,
aceasta-i o măsură!
Strigau toți sfetnicii la unison,
înverșunați cu ură,
de va putea să biruie
că soarta cere,
că e sfârșit de vlagă și putere.
Cu zarvă mare ei credeau
și repede se bucurau,
cei ce-l slujeau pe acest rege,
cei ce la curtea lui sfetnici erau,
dar oameni-l iubeau pe zeul lor,
cel ce era erou de dor,
iubit pentru dragostea sa
pentru umilul său popor.
*
Herakles, sosise de curând,
după atâta alergătură,
un an după o muncă grea și dură,
iar pleacă la drum s-aducă
acel mistreț,să facă a cincea muncă
și nu-i păsa chiar fiind istovit,
puterea lui era un munte de granit.
Mergând o zi si-o noapte prin padure
iar Zeus îl privea din cer
ca un tată ce își iubea flăcăul
și-l admira în taină cu mister.
Foșneau copacii când trecea Herakles
si pasările îl însoțea în zbor,
în cântec își slăveau eroul
iar animalele îl admirau de zor.
Natura îi era un sfetnic bun,
în liniștea ce o gasea mereu,
și-l cuprindea ca o femeie iubită
ce-l poartă când îi era mai greu.
*
-O!Lumea a mea de zei și de mistere,
de care sunt al tău din început,
trăi-voi astă viață în iubirea
cu care m-ai purtat cu-al tău sărut.
Ce poate fi mai trainic ,să am vrere,
ce poate fi mai sfânt în cer și-n timp,
decât să duc o soartă cu durere,
să-mi birui ăst destin purtat cu nimb,
iar dacă cerul si lumea erau tot una
în al lor mit cu crezământ ,
acum sunt despărțite cum e noaptea
de ziua ce poartă lumea în al său vânt.
Cum răul s-a născut din noapte
iar binele în lumină s-a născut,
purta-voi birunța ce desparte
iubirea cu un suflet nevândut.
Îșî cugetă Herakles
un gând în sinea lui ,
mergând încă o dată
pe drumul de legendă al binelui.
Ajunse-n dimineată
în munții cei sortiți,
plini de zăpezi pe piscuri
etern erau albiți.
Aerul era rece, îmbătător,
urcând pe o potecă-n la izvor,
s-a întâlnit cu-n bun prieten,
Pholus,centaur ce traia în peșteră,
în muntele umbros ca o himeră.
Se cunoșteu de mult, din alte vremuri,
Umblat fiind, Herakles în multe neamuri.
Se bucurară nespus de revedere,
Pholus îl invită în peșteră cu plăcere.
Se cumpăta cu viața de centaur
cu frați centauri ei traiau acolo,
era o fire blândă,era un faur.
-Bine-ai venit prieten al luminii!
Pofteste in castelul meu din munte,
aici e adevarul drag naturii
și linistea ce cugetă și curge.
Aici domneste doar puterea vie
a timpului uitat într-un amurg,
iar iarna cu zapada ei învie
un aer respirat, curat,profund.
Primește si adapă-ți setea
si foamea poftește de-o alungă,
îmi esti oaspete drag,
prieten de nadejde al inimii poruncă.
Poftindu-l pe HeraKles la ospăț,
să se-odihnească la căldură,
după atâtă trudă și mers
și-atâtea lupte duse cu bravură.
-Îți mulțumesc Pholus,
se bucură Herakles,
prietenului său,
că mă inviți aici,
în paradisul tău.
Atunci Pholus,
de bucurie,îi desfăcu
si un butoi de vin,
trimis de Dionisos,
Zeul viței de vie,
cu prisos,
vinul băut de zei,
aromă-nbătătoare,
miros puternic
și roșu la culoare.
S-a răspandit mirosul
cu aroma lui,parfumul,
peste tot muntele,
peste tot drumul,
îmbătâd mirosul său
pe oameni și-a animale,
era de puternic, ca o esență,
ce aducea suavă alinare.
-Să bem,să inchinăm!
viteazule Herakles,
un vin băut de zei,
să ne cinstim cu vinul cel ales!
Zise cu bucurie
când desfăcu butoiul,
de viță veche,
el mirosindu-i soiul.
*
Mirosul sau puternic,
de vin,parfum mirositor,
se-mprăștie departe
la frații lui Pholus,
Aceștia sunt sălbatici,
altfel de caracter,
în tropote degrabă aleargară,
să vadă ce-i cu vinul
plăcut de zei din cer.
Părtași erau la băutură
la bautura sacră,
lor le plăcea vinul,
adesea să petreacă.
Ajunseră curând
la peștera din munte,
setoși cu vorbe grele,
țipând la al lor frate:
-De ce-ai desfacut butoiul
și bei din astă bute,
Fără să fim și noi,
tu bei pe nevăzute?
-Nu beau pe ascuns,
frații mei de pe munte,
ci beau cu acest erou,
Herakles,plin de virtute,
Ce a venit să lupte,
să ducă biruința,
Să înfrunte mistrețul,
colosul,cel ce nu poate fi răpus,
Să scape poporul
de monstrul ce ne-a distrus.
-Dar ce ne pasă nouă,
zise unul din frati,
tu bei cu astă slugă
a lui Euristeu,
căci vinul ce îl bea
el este și vinul meu.
Zicând aceste vorbe,
s-au repezit cu stânci
și trunchiuri de copaci,
să îl omoare pe fiul
reginei din Teba,
o stânca mare-n frunte,
unul îi arunca
cu o mare putere,
precis, foarte dibaci,
altul la izbit strașnic
cu trunchiuri de copaci,
de nu era Herakles voinic
și foarte puternic,
ar fi pierit îndată,
răpus de-acel nemernic.
Se ridica Herakles,
vânjos cum altul nu-i,
ca un foc ce-l ațâți
când arde și flacara e val,
se năpusteșțe,arde,
tot ce-i iese în cale
și-i este ca rival.
S-a aruncat ca leul
când e rănit de moarte
c-un pumn el îl doboară
pe unul din centauri
îl omorâ pe loc,
ca trăznetul lovise,
furtuna când se zbate,
apoi își luă ghioaga,
ghioaga cea cumplită
și îl lovi pe altul
și altul,niciunul nu ridică
sfărămițând la piepturi
și șale de centauri.
Ușor ca-o rândunică
așa rapid se mișcă,
calcându-i în picioare
cu vitejia sa.
Câți mai erau în viață
s-au năpustit afară,
fugind ca speriații,
din peștera lui Pholus,
Herkles urmărindu-i,
sunt de săgeți vânați.
Pholus scoțând dintr-unul
sageata otrăvită,
se-mpiedică de-o piatră,
căznd în ea murii pe loc,
o soartă nedorită.
Nici unul n-a scapat
de moarte-au fost loviți,
ei moartea au chemat-o
să vie ca o umbră ,
dar nu-i ce îți dorești
când ura e stăpână
și vrei s-o dăruiești.
*
Pe drumul de urmărire,
rănii și un priten drag,
Centaurul Chiron,
fiu al lui Cronos,
în lume e un drag,
Herakles trăgând
cu arcul cu săgeți
îl nimerii-n greșeală
pe Chiron, ce era nemuritor.
Chiron, ieșise din peștera sa ,
atunci în munte medita
și ajunse acolo spre a cugeta
ce este,ce se-ntâmplă
și deranjat de larmă ,
de zgomotul de luptă,
venise-n fuga mare
tot galopând la vale.
Era cel mai vestit
dintre centauri
si cel mai iubit,
în multe taine iscusit,
centaurul cel chibzuit,
vindecator și meșter
în muzică și poezie,
în vânătoare priceput,
vindecător de boli,
curat ca suflet,
în armonie
cu spiritul său cald,
cel mai de preț,
un semizeu isteț.
Mulți au fost școliți
și educați,bun mentor,sfatuitor,
cunoștea tot ce ținea
de cerul stelelor.
Apollo a fost unul dintre zei,
ce la educat și învățat,
în spirit drag,
la rându-i Chiron ia cultivat
pe Achilles, pe Iason
şi pe Asclepius,mariții corifei,
Pe Orpheus l-a îvățat sa cânte la Liră,
o muzică măiastră și senină,
Dar și Herakles de laurii să-i
având parte, de învățătură
și lumină aparte.
Chiron fiind rănit,
de săgeata otrăvită,
s-a dus în peștera
sa să-și oblojească rana,
Durerea era imensă și nu o suporta
a apelat la ce în medicină,ce știa,
chiar si Asclepius,
zeul medicinei, i-a recomandat post,
meditatie si-alte tehnici
să vindece,dar totul fără rost.
Durerea era mare nici nu putea murii,
fiind nemuritor,
în chinuri el trudii.
A hotărât atunci cu-amărăciune
să scape de-a sa viață.
Chiron a renunțat la nemurire,
dând puterea lui Prometeu,
unul dinte Titani,
devenind al focului zeu.
Herakles suparat
pe incidentul nedorit,
La Chiron s-a dus
cerându-i iertare negreșit,
Asa a fost să fie
destinul lui Chiron,
Sa piarda nemurirea,
să fie muritor,
să vina a sa moarte
dorită de-nvățăt,
să plece, să se ducă,
în cerul înstelat.
-Te rog ca să mă ierți
prieten bun și blând,
mi-ai răsădit lumină,
m-ai învățăt cu sârg.
Tot ce este bun
și tainic din cuvânt,
și arta de-a lupta
și cea de a fi bun.
Tu veșnic ca un tată,fi,
în cerul cel străbun.
Cu multă înțelepciune
tu te-ai purtat cu toți
ce ți-au trecut pragul,
lumină să le porți.
Rămâi al meu prieten
și-al lumii învătăt,
tu, o să pleci curând,te las,
urmez destinul cel curat.
-Drum bun și biruința
Herakles îți doresc,
eu plec ca o ființă
înspre cerul îngeresc.
Puternic să rămâi
și veșnic înțelept,
Să fi mereu un zeu,
un zeu biruitor,
ce luptă și trudește
pentru al său popor,
această suferință
ce-mi este dat să mor,
În lume cu credință
am fost pilduitor.
*
Plecă ,Herakles,atunci
destinul sa-l înfrunte,
mistrețul uriaș, în munci,
să-l prindă sus pe munte.
Era încă plină iarnă,
în vârf de munți, zăpezi,
la poale erau păduri
cu plete încă verzi.
Natura e o grădina,
săbatică, frumoasă
și este ca o zână,
romantică și sfioasă,
decorul e ca un vis
purtat, lumină blândă,
e feerie-ncins,
ca o mantie florala
în izuri cu miresme.
ce aduce mângâiere,
poartă privirea-n basme
cântând în vântul zilei
privirea se-n senină.
Herakles ca un munte
ce muntele el urcă,
prin cer-ui de lumină,
cuprins de un miracol
ce doar lui se închină.
*
Urcă muntele purtat,
muntele Erimantus,
pentru cele întâmplate,
Herakles, e supărat
și căută mistrețul
prin verdele desișuri,
mai sus zăpadă-i multă,
locu-i cam afânat.
Urcă încet, atent eroul,
Să nu-l simtă animalul,
era viclean și ager,
simțea miros ce vine
ca animal salbatic
ce-adulmeca și tace,
se-ascunde,se hrăneste,
cum îl poartă ecoul.
Trecuse-o oră, două- trei,
e liniște și pace,
pasări cântau alocuri,
mici zgomote, veverițe,
făceau meniul zilei,
se zbenguiau pe ramuri,
vesele, jucăușe,
spectacolul naturii,
purtau farmecul ei.
Zâmbind erou-n mersu-i,
supararea-i trecuse,
prin foșnetul pădurii
un cor se-aude-n cânturi,
freamăte, zbor în tufișuri,
trecatoru-n ea-i pierdut,
verzi râuri de lumină,
se aștern în luminișuri.
Atent aude-odată
un zgomot grohăit
pierdut desișu-i verde,
iar tăcerea se-așterne,
pasari amuțiră-odată
ușor nedumerite,
ușoara simfonie,
deranj mare în vals
cântecul s-a stins îndată.
Fiorosul porc mistreț,
cu un rât mare,colțos,
îl simții pe zeul nostru
și suflă prin nari cu sete,
repede un trunchi aruncă,
un copac ce trosnea încă
și se duse jos în vale ,
fără să-și atingă scopul,
Herakles își feri corpul.
-Bine te-am găsit mistreț
fioros și blestemat,
am venit să-ți iau norocul,
ce te-a hărăzit prin munți,
tu ești pus să distrugi locul.
ești un animal feroce
și puternic și viclean,
dar s-a terminat totul
c-ai dus totu-n alean.
Își vorbii în sinea lui,
revenindu-i miluința
de zeu darnic,dar stăpan
ce are un echilubru,
nu se-nfurie oricum.
Mistrețul o luă la goana,
prin desișuri cu lăstari,
dar nu a avut norocul,
Herakles era rapid
aruncâd cu pietre mari.
S-a retras un pic mistrețul
să fugă nu prea putea,
doar la deal avea sa ducă,
să scape de bolovani.
Se cam poticnise-n fugă,
și pe pantă derapa,
de la stratul de zăpadă
nu putea,cam gâfâia,
încercă din nou la vale,
și încă de câte ori,
era lovit de pietroaie
se întorse înapoi.
Toata-acestă alergătură
de intoarceri dute-vino,
era foarte obosit
și urcă ușor pe munte
să scape de urmarit.
Herakles iute ca cerbul,
cu un salt de pe o stâncă
îi sarii-nspinarea lui
și c-un pumn îl lovi în ceafa
de la amețit pe loc,
și nu mai avea putere
de sa îmblânzit mistrețul.
și nu mai avea nici o vrere.
La prins bine de picioare
și la aruncat în cârcă,
pornind iarăși spre Micene
să își ducă și-astă muncă.
*
Soarele-i lumină-n vârfuri
de copaci, ușor paluare,
muntele cu vărfu-n cețuri
lasa timpul,locu-n nori.
Coborând voios la vale,
printre crengi de brad bat bori,
își poarta destinu-n cârcă,
ca un faur nins de sori.
-O! voi zei de de ce-aveți putere,
cerul lumii îl tunați
și purtați de biruințe
toate visele-mi curmați.
Am pornit pe drumul celor
încercați de setea vieții
pildele le scriu în stele
cu sau fără voia voastră
al ființelor mistere.
Cu atâtea munci mă port
și slăvit de biruință
voi duce la cap dorința
a tradiției ce-mi cere.
Își vorbii ca pentru sine
Herakles gândind atunci.
Forță sa de necuprins
e o armă folosită doar
la aceste grele munci,
iar un muritor, un om,
nu poate să se opună,
nici armată nu-i putere
să încerce,în moarte piere.
Când aproape de Micene,
a ajuns într-un târziu,
a aflat și Euristeus
speriindu-se cumplit,
în amurgul timpuriu,
nu-ndrăznea s-arate-ncale,
strigând la sfetnici cu frică:
-Oprițil, oprițil acuma,
nu vreau să vină aici
cu mistrețul ,să se ducă!
Dar nimeni nu-ndrăznea
să-i spună și nici gând
să se opună,
de frică toți îngroziți,
sfetnicii cei iscusiți.
Euristeu atunci de frică
a fugit,apoi s-ascuns
într-un butoi de aramă
tremurând strigă cu teama:
-Omoară sau dăi drumul,
nu îmi trebuie mistrețul,
Pleacă de aici cu el,
îmi ești sclav,
eu acum îți poruncesc.
-Am primit să îți slujesc
nu că prețuiești ceva,
în ochi nu te văd în stare
să fi demn de viața ta.
Datina îmi cere atunci,
când pentru o faptă de sânge
să platesc cu-amea sclavie,
un timp și eu mă supun doar ei,
iar orice muncă o fac,
nu o fac de ochii tăi.
la oameni le sunt pe plac,
pentru oameni eu mă-nfrunt,
pentru al meu popor,
mă supun și plec să lupt.
I-am scăpat de-acesta fiară
pe care-o duceam în spate
voi toți nu ați fost în stare
s-o duceți în cetate.
-Fă cu ea ce vrei,ce poți,
dar lasă-ma să ies afară
din butoiul de aramă,
se văita fricosul rege
de mistrețl cel cu colți.
Și au jupuit mistrețul,
l-au pus iute la frigare,
au mâncat pe săturate,
și-au scăpat de întristare.
Aceasta a fosta povestea,
mistrețului fioros
ce a făcut distrugeri
în muntele umbros.
Aceasta a fost porunca,
acesta a fost munca,
cu pietate,
a cincea muncă a lui
Herakles,eroul de legende
și mituri însemnate.
