Geniul Vieții

luni, 14 septembrie 2015                                                                                       aurel auraș                                                                                                                                                                                            

Tăcut mister, într-un adânc vârtej, noian de clipe,

Un zbor stelar, eternizând, culoare ce erupe,

Fiorii dragi străfulgerând privirile ce-s arzătoare

Ale nebunilor, zbenguitori în grai, hoinari prin Ursa mare.

Cu El, se îmbrăcau copacii în liturghia vieții

Și prin pustiul tern iveau lumini, cum luna nopții,

Cu fața-i arzărtoare, din neguri, El, înviind destine

Ca Geniul harăzind pe zei întru chemări divine,

Iar Steaua Lui, eternul vis, crea noi universuri,

Din neant, în zile lumina prin nopți fară reversuri,

Și-n spațiul cel nemărginit amurguri, mii, firide,

Și negrul hău, banal un punct, un cer abia divide.

Lumina-i spațiul care arde, străpunge și-ncălzește

Și viața-i e cuprinsul zării, prin inimi făurește,

Sădind grădini de vis, speranțe curg prin stele,

Și-n moartea lor, aurul scurs e dor topit, nu piere...

E un adânc tăcut și blând, nu știe ce-i trufia;

Nu-i soare, să vibreze singur, prin ceruri veșnicia,

Ci creator nemuritor, căci viața-i biruință,

El ne iubește! demni să fim, copii plini de credință!

Iar îngerii cei decăzuți, îi poartă-ades mânie,

Se-mpotrivesc, urzind intrigi, ascunși cu viclenie,

Napaste-aduc cu ura lor, dureri să curgă-ndată,

În lacomi ochi întrezăresc cum noi puteri i-mbată,

Dar tainic este Geniul vieții El, iartă-a lor purtare,

Și flori sădește-n orice loc cu blândă-ntâmpinare,

Când timpul e măsura Lui, măsura Lui în toate,

Iar Cerul Veșnicul Său Dar, infernu-i veșnic noapte.

Zborul

sâmbătă, 29 august 2015

aurel auraș

Ți-am studiat chipul viu desenat în amurgul zilei,

Ochii tăi degajă multă blândețe în zenit,

Arată un spirit tandru cu frunze încă verzi,

Încerc să-mi închipui un zbor prin ei,

Să-i văd mișcându-se în suspinele verii,

Bucuria lor tânjesc la o viață în vise colorate,

Ah! da înțeleg verdele din zâmbetul lor, 

Verdele din ochi e același cu cel din suflet,

Nu bănuiam dacă zâmbești verde sau căprui-verzui,

Nu îți recunosc visele, dar zâmbetul m-a atras,

Of, mai pot eu să zbor? 

Cugetul meu închis de vremuri, încă balansează,

În balanța Ei sunt amețit de cântec,

De dimineață visam, copil fiind 

Bezmetic bătut de vise venite parcă din altă lume,

-Trezește-te, trezește-te copile,

Mi-am spus de multe ori,

Gata cu visele!

Dar ceva mă împinge și nu mă lasă,

E nevăzută, o umbră de lumină îmi spune:

-Du-te, du-te și nu te preda!

Nu ești tu, dacă te predai,

Nu ai ce căuta printre noi,

Hai pleacă unde ți-e locul!

L-am înjurat în gând 

Și l-am bănuit de gânduri necurate,

L-am îmbrâncit cu vorbele mele de tunet,

Dar am tunat în pustiu, el s-a retras,

Eu am rămas stingher gândindu-mă,

Am greșit,el m-a văzut și mi-a auzit gândurile,

Nu m-am recunoscut cine sunt, el mă știe demult,

Îmi cer iertare umbrei cea luminate,

Am greșit umbră,din cauza ochilor ei am greșit,

Spiritul ei doar m-a întărâtat, atâta tot

Și m-am îndrăgosti nebunește de ea,

Fără să văd ca de fapt era un înger,

Un înger zâmbitor pe câmpia revoltei,

A revoltei mele din mine,

Am să te ascult umbră de lumină, 

Locul meu îl voi găsi până am să plec departe,

Cu Ea ,nu știu ce să fac 

Sau Ea nu știe ca să facă cu mine!

E o dilemă a mea sau a Ei?

Încă mă atrag ochii aceia nebunești de frumoși,

Mulți au fost robiți de ochii Ei,

Au înebunit de durere și de vise,

Mă mir cum am rezistat.

Timpul nu mă iartă,

E o moară ce mă macină lent ,dar sigur,

E un tic tac invizibil în trup,

În trupul acesta obosit de zile,

Dar umbra luminoasă nu mă lasă și nu am ce face,

Trebuia să o ascult, nu aș putea să plec,

Dacă vreau să ies din acest labirint

De spirite înverșunate,

Zborul e unul singur și e doar dus, 

De întors nu s-a întors nimeni.

Vulcani stinși

aurel auraș

vineri, 04 septembrie 2015

M-am săturat de-atâta vară,

Se evaporă stelele din priviri,

Din privirea ta cu ochi de stele,

Tu, de veghe în răcoare munților,

A munților tăi mirosind verde,

Ai mei s-au stins, 

Vulcanii mei s-au stins,

Au adormit privirind la tine.

Aș vrea să vină iarna cumplită,

Să-mi înghețe dorul,

Să îngheț fiorul,

Să ingheț în trup,

Visul să înghețe,

Somnul să înghețe,

Doar inima o vreau trează,

Să-mi fie turn de veghe

Atunci cănd primăvara e un început cu tine.

Soarele se topește-n vise,

Arde-n fioruri,

Pâlpâie în timpuri.

Vreau ninsoare pe frunte,

Pe buzele tale 

Să se topească fulgii

Iar eu să le strâng apa

Și s-o beau de sete, apa buzelor tale,

Și să mă hrănesc cu privirile tale,

Să respir aerul tău,

Să înghețe clipa cu tine,

E iarnă în soare acum și e toridă vara,

Lumina strălucește în viforul rece,

Dar e frig, cumplit de se usucă timpul,

Rotocolul lui scârțâie,

Spirala timpului arde în flăcări de gheață,

Râsuri cu ecou se aud înghețate,

Se sparg în cioburi sclipitoare,

Amurgule fierbinte mi-ai înghețat cugetul!

Dar am inima turn de veghe

Ce te așteaptă, 

Te așteaptă vulcanii mei stinși.

FURTUNA

joi, 10 septembrie 2015

aurel auraș

Erai prinsă în vântul din visele serii, frumoaso,

 Iar părul tău negru, supărat printre gânduri,

Flutura ca nebunul sub zări, curioaso,

Demult m-ai uitat, plictisită de vechile cânturi.

Copacul tăiat renaște, i-anverzit rădăcina,

Te poartă în altar cu crengile-n vântul tăios,

Lastarii se'nalță strigându-ți eterna lumină

Și cresc mai departe, iar focul e far luminos.

O, încă te caut, pășind stihii printre globuri,

Tacerea ți-e crezul 'nălțăt într-un zbor de turniruri,

Tu, cauți iubirea fragilă-n furtuna de vremuri,

Ești tandră ca doina pierită aievea-n fiorduri.

Dar zările-s crunte, vijelia urlă, te strigă,

Ecouri adorm și trezesc urgisirea de noapte,

Prea des se răstoană tăcerea, eternă verigă,

Cu vorbe smulgând tragedii încolțite din șoapte.

Din rugul aprins de rostitele-i vecinice tâlcuri,

Un rai înverzit zbate-n lucirea din cerul căprui,

Pe lavă din miezu-i, cu scoarța-i de muguri,

Primește savoarea prinosului cu gust de gutui.

Mă leagănă glasul în gânduri adânci și stinghere,

Ești vie-n amurguri,  când caldă, când rece furtună;

Mi-ești dragă, frumoaso, cu dulcele-ți gust de femeie,

Mi-ești draga durere,  purta-voi iubirea nebună!

Feeria unei nopți de toamnă

marţi, 08 septembrie 2015                             aurel auraș

Ziua se pierde-n amurg, miraculoasă în zări,

Norii se-ntind plutind în eter pe fereastră,

Fulgii de noapte aprind licurici-n fiori,

Mâinile toamnei înoată ca o lună măiastră .

Cerul îmi cerne amintiri deja ruginite,

Crunt vijelia îmbracă fluturând anotimpul,

Visul se stinge aducând disperări primenite,

Steaua cea neagră îi poartă petale-i colindul.

Scânteia inimii aprinde cugetări cu regrete 

Răciri condeiate le-alungă oftându-i culoarea,

Se-agită tulpini unduind amintirea lor verde

Se lasă uscată în vântul năprasnic sudoarea.

Și bate în portul flămând răsculată-o durere

Viețuind în tărâmuri semințe arucate-n furtună

Se crede-n blestemul iluziei vieții prospere

Se strânge-n recoltă amară a sorții procură.

E toamna munților răsturnați printre frunze,

Tavanele cerului urcă destinul în valuri,

Aruncă-n neliniști copacii săruturi pe buze

Și-alungă iubiri speriate de-agitatele ramuri.

Și-n ploia uitării se sparge adânc nostalgia

În murmurul serii, iubito, oftezi,trimiți dorul,

E tristă de tine în muguri, tu, cânți elegia,

Iar frigul cel umed îngheață-n tulpini viitorul.

Și în depărtare se-aude un șuier sihastru 

Suspine cu lacrimi sclipesc peste ochii tăi dragi

Și stelele curg și-n fluviul iubirii albastru

Canoane plutesc peste Steaua zărită de magi.

Feeria unei nopți de vară

duminică, 06 septembrie 2015                        aurel auraș

Îți văd ades prin stele conturul tău de nimfă,

Pe chipul ți-e suavul etern adus din ceruri

În nopți ce se repetă misteru-n vis de clipă

Mai hoinăresc prin calea zăpezilor cu ghețuri.

Mă încălzește dorul și frigul îmi transpiră

Și ard a neputință-n aburii pâinii calde,

Mă simt cuptor în carne și oase cu lumină,

Imaginea-nserării prin stele-n mine arde.

Fosforecent destinul iubirii călătoare,

În viitor trecutu-mi plutește înghețarea

Și ninge peste mine cu fulgii reci visarea

A dragostei durere adâncă-i răsuflarea.

Înot zăpezi ce tulbur oceanele din astre

Sunt multe gropi pe fundul de mare înghețat,

Am brațele din coate vii rame prin cadastre

Iar trunchiul e brad verde ce crește ne-ncetat.

Sortită mi-e pieirea de nu aș arde-n ghețuri

Ce le topesc în valuri, iubirii din poveste,

M-am depărtat de mal, pământuri ard verdețuri,

Din lava de vulcan se nasc iubiri celeste.

Mă-agăț de cerul tâmplei cu părul de mătase

Secundele se sparg prin ore de iubire,

E iarna viații mele prin ochi ce taie-ncoase

Sclipirea lor mă poartă ca fulgerul ce vine.

E iarnă-n plină vară, dar lava ei-i culoare

Încerc să adorm visul și să îngheț din nou,

Dar luna iar răsare și nimfa cu ardoare,

Nu pot să-apun iubito căci tu-mi răsari ecou.