miercuri, 25 mai 2016
Sensibilă vioară e sufletul ce-l simți,
Durerea rădăcinii e frunza în tăiere,
Iar vântul chinuie ieșirile din minți
Și verde arde dorul pădurii în tăcere.
Adânc străluce-n ochii-ți urarea de lumină
Plutind sublim în raze visările de iriși,
Și pașii tăi îi mângâi cu dorul ce suspină,
Zburând suav sărutul nebunilor aprinși.
Și chipu-ți se dizolvă în chipul meu privirii,
Purtat de setea zării în stropii de secunde,
În mijlocul câmpiei hrănim cu suflet zbirii
Și-am gustul meu de tine în clipele profunde.
E timpul tot o febră, curg litere pe frunte,
Și gheață-mi pui pe carnea cuvântului, ești tu,
Deplină nemișcare topești munte cu munte,
Tu ningi zăpezi pe tâmple atuncea când spui nu.
Un monstru-i înțelesul durerilor de stare,
Pustie-adoarme noaptea în somnu-i tulburat
Și sclavul firii tale mai geme-n surda vale
De tine-i veșnic sete în zboru-i sfâșiat.
Și blândă e chemarea crezută-n lucrul simplu
Când m-am trezit cosaș în lanul înstelat,
Și-n relieful lunii miroși ca anotimpul
Când strugurii, iubito, s-au copt la sărutat...
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu