Partea a III-a
A treia munca a lui Herakles(Hercule)
A fost o data-n timpuri de mituri si legende,
Ceva ce azi e basm și file de poveste,
Crunte pasări de pradă cu ciocuri de aramă
Cu ochi de vultur zăreau tot ce e pradă,
Aripi de bronz aveau, zvîrlind cu pene multe,
Ca lăncile de mari, putând pe-orcine să înfrunte
Și-nchise la culoare, ca niște nopți de eterne,
Oameni și animale vânau când atacau cu pene,
Fiind cu mii și mii,
Se-ntuneca tot cerul de ele-n zori de zi,
În haită atacau și-și luau prada în gheare
Și sfârtecau cu ciocul hrănindu-se în zare.
Au fost create-n cer, trimise pe pamânt
Să aducă durere, lacrimi și disperare
printre cei muritori legați de zei, cuvănt
printre cei muritori legați de zei, cuvănt
Dispute în Olimp,ambiții în eter
Și ura cea păgână pleca ades în tern.
Războiul e al lui Ares și-i este sluga lui,
Nebuna sa mânie ce-n râsete-l distra,
Păsările erau jocul,
Plăcerea de mult sânge, în timpuri de legendă,
Crezul din viața sa.
S-au stabilit îndată, venind ca un ecou,
Ce aduceau doar moarte al timpului tablou,
Pe malul marii albastre, lângă-un oraș Stimfalos,
făcându-și cuiburi multe prin smârcul tenebros.
De groază locuitorii de frica au fugit
Și-au părăsit căminul, rând pe rând au plecat,
Mulți din ei pieiră,vânați, orașu-i părăsit,
De acest prăpăd cu moarte, e totu-ndoliat...
Herakles cel puternic al lumii semizeu,
Născut de regina Alcmena
Din neamul Tracilor și preamăritul Zeus,
Stăpânul cel din stele
Pe fiul său Herakles, cel brav, atent îl urmărea.
Primi poruncă atunci de la Euristeu,
Regele Micenei,să-ndeplinească munca,
Sperând ca poate moare,Euristeu dorea.
''Distruge acele pasări de vei putea,
Îndeplinești porunca, esti încă sluga mea''
Aceste vorbe-i transmise,atunci Euristeu,
Gândind ca poate acuma va fi înfrânt și va scăpa de el,
De nu pe cruntul Ares,zeul războiului,
Dușman îi va fi de-atunci,
Și a plecat Herakles să facă munca lui.
Cine-i ieșea în cale cu rugă-l sfătuiau
Să nu se ducă să acolo, că totul este jale,
-Sunt monstrii zburatori ce Ares îi ocrotește,
cine îi biruiește cu sabia-i lovește.
-Stai! nu te duce Herakles am incercat și noi,
degeaba, nu-i poți înfrânge,
N-ai unde te feri,e câmp deschis acolo sunt morți câteva mii.
-Nu vrem sa mori și tu,eroul nostru brav,
Poporul te iubeste, fiu al lui Zeus măritul prea înalt,
Tu ne-ai scapat de două odrasle a lui Tifon,
Acestea sunt prea multe,strânse sunt ca demon,
Se umple cerul zilei de negură și moarte
Și nimeni de pe pământ să le înfrunte nu poate.
Degeaba-l sfătuiră oricine-l întâlnea
Herakles era crunt să lupte,nimica nu-l oprea,era decis în toate.
-Am să stârpesc acum și-aceste păsărele nu-mi e frică de moarte
Zeus mi-a dat putere ,degeaba este Ares stăpânul lor din cer,
Cât sunt încă viu voi fi numai cu voi,voi îmi sunteți poporul,
Poporul meu cel drag, aici îmi este viața,căci din popor mă trag.
-Iar lumea-i umilită de niște zei păgâni,
Se cred stăpâni în toate, nu lumii lor mă-nchin,
Ci doar lui Zeus tatăl, ce viață el mi-a dat,
Și celolalți din cerul ce lui s-au închinat!
-Să te-nsoțim și noi, singur nu te vom lăsa,
De tu nu vei mai fi,cine ne-ar apăra?
-Nu voi să iau pe nimeni,v-ați stins destui în luptă,
Nu pot ca să vă apăr de-atâtea păsări negre
Când ceru-i ca un nor ce-n două stă să rupă atunci când s-or repede.
Zicând aceste vorbe, Herakles, plecă din nou la drum,
Îsi luă cu el și pielea ce-l poate apăra,
A leului din Nemea, ca scut, când el se va lupta
Și își mai luă și-un coif și-un arc foarte puternic,
Multe săgeți de luptă,două timpane mari,
Facute din alamă de meșterii cei mari,
Să bubuie cu ele atunci când va ajunge
Să dea larma în pasări din cuiburi să le-alunge.
Si merse cam o noapte prin drumul către mare
Ce era printre munți stancoși, înalți până la stele,
Umbre adânci lăsau în partea de cărare ,copaci pitici cu plete,
În sus pe culmi luceau niște oglinzi, crestele de zăpadă,
Mirific peisaj nocturn, iar luna stă să cadă
Printre crenel de munte incearcă și ea să vadă
Pe strașnicul Herakles urcând
Plin de putere zâmbind în drumul său,
Gândindu-se că maine are ceva de luptă, fără să-i fie teamă,
El neștiind ce-i frica de-ar înfrunta
Chiar moartea, ce-al lumii e călău.
Curând ajunse-n zare și muntele se duse,se duse-n departare,
Iar cerul înstelat se lumină ușor ,
Apare rasăsăritul frumos,dominator,
Acum e mândrul soare trezindu-se,un domn
Pe luna o trimise în locul său la somn.
Curănd apare marea ca orizontul viu,
Herakles vede totul un câmp cu oase,pustiu,
Un peisaj sinistru ce-apare brusc decor
Când moartea se desfătă și nu-i pasa cei viu.
Se văd și-acele smârcuri cu tufe și copaci
Și-n ele mii de păsari la cuiburi așezate,
Doar câte una rar,se suie adânc în zbor,
Să caute de pradă de vede în decor.
Gândi atunci Herakles văzând atâta moarte
Un sumbru peisaj ce lumea o desparte,
-Privește aicea tată ,marite Zeus divin,
Ce poate face unul din zeii cei păgâni,
Atuncea când socoată să împarte dreptatea
Transformă pământul și lumea în multă ură, chin.
-Am să-i răspund cu fapte,de fapte el dorește,
Zei ce se cred puternici și-i chinuie pe oameni
Și râd de-alor ispravă se cred biruitori,
Lor le cer să dea piept cu mine, suntem nemuritori
Și-avem atot putere să fim pilduitori,
Că ura și iubirea nu-i tot aceleași simțuri.
De porți sămânța urii tu Ares
Zeu răzbunării,tu să te iei cu mine și nu cu muritorii.
Zicând aceste vorbe rostite în văzduh,
Herakles își luă pe el blana de leu ca pe un scut,
Îsi potrivi și coiful și arcul cu săgeți
Și incepu să bată-n timpane cu putere,
Zicând aceste vorbe râzând de păsărele:
-Veniți voi păsari ale morții,
Pe cer vă adunați și-am să vă iau un pic de pene,să urlați.
-Voi creaturi aduse moarte să semănați
Eu vă redau iubirea prin moarte să umblați
Și-atunci când nu veti fi ca niște arme temute,
Prin cerul plin cu stele veți regăsii lumina, a inimii pierdute.
Așa-nceput Herakles, provoacă toată gloata,
Curând cerul e negru ca norul de furtuna atunci
Când uraganul ridica tot-un cale
Și fumega pământul cu ură și turbare,un stol negru răsare.
Din norul ce răsună se pogorî
Spre el cu mii de lănci din pene,
Dar nici una nu puteau eroul să-l răpună.
Se auzeau departe ecoul ,țipătul lor,
Crezând Euristeu voios se bucura
Visa că a scăpat de bravul luptător.
Herakles trăgea cu arcul,un arc foarte puternic,
De nimeni decât el putea al folosi, era vrednic,
Încăt săgeata atunci când era lansată,
Un șuier ca un fulger intră în norul unde era purtată,
Zeci,sute de păsări erau lovite de-o singură săgeată
Ca fulgerul ce arde străpunge pân'se termină
Și iese la lumină
Și încă spre cer mai urcă continuă să suie.
Lovea cu lancea și ghioaga fermecată pe cele ce se apropiau îndată,
Curând pe jos pământul primește din eter
Păsari multe ce mor, se luminează-n cer,
Iar oasele-s acoperite de cele moarte, multe biruite.
Stoluri arare se petrec, se duc fugind îsi iau avânt
Spre alte zari zboară urlând
Ducând vacarmul cel flămând,
Spre marele ocean,e Pontul Euxin,
Zburând pe-o insulă mică,
Sălaș al lui Ares, o stâncă din ocean ce se ridică.
Se lasă seara în amurg
Pe cer apar doar stele picurând,
E liniște acum, măiastră,
Iar merea murmură ca o legendă albastră.
Din noapte apare urlând ,doar de cu furie curgând,
Zeul războiului Ares,să ceara socoteală
Spre Herakles furios se coboară,
Cu sabia de zeu, ce răzbună, el nu știe să poarte lumină,
Cu ochii ieșiți din orbită cu furie el se agită,
Herakles îl privește cu calm în aer misterul plutind,
Prietenul lumii cel blând și-i zice cu vorbe zâmbind:
-Tu! zeu al lumii de foc ,furia nu-i bună deloc,
De vrei să mă înfrunți eu primesc,
Putere luminii clădesc nu vreau să fim dușmani
Să ne luptăm cu trudă în ani
Nu știu a dușmănii, iar furia
În cinste și prietenie o vom clădii!
Atunci Ares râse scrâșnind,
Crezând că-i stăpân zise urlând:
-Cine te crezi să mă înfrunți,
Să-mi birui păsările,să mă socoți.
-Sunt eu așa cum sunt ,așa am fost
Și așa voi rămâne în cuvânt,
Prieten cu tine n-am cum să fiu,
Ești zeu pământean născut de curând,
Eu am peste o mie de ani,
Fug de mine toți ce îmi sunt dușmani,
Războaie întregi am sădit
Cu moartea sunt prietenul dorit,
Tu nu știi ce e-n cer,e răboi,
Ce naste și monștrii cu noi.
Zicând aceste vorbe Ares,
Dătu să lovească pe loc să-l osândească,
Atunci Herakles din ochi străfulgeră,
Sării în parte și se aruncă
Cu ghioaga lui cea cruntă spre Ares o ridică,
Dar Ares cuprins atunci de frică se prefacu în noapte
Spre cer luându-și zborul jurând în sinea sa de zeu urât în toate,
Pe Hera ,dușman al lui Herakles,el o va ajuta
Și căt va fi nevoie va fi pe urma sa.
Plecă atunci Herakles,luând ca el la drum și leșul unei păsari,
Dovada sa, porunca, că si-a îndeplinit, atunci a treia muncă.
Pe drumul spre Tirint se întâlnea cu oamenii în cete,
Se întorceau acasă plecati de-atâta vreme și bucuroși că îl văd ,
Îi mulțumeau cu lacrimi că i-a scăpat de monștrii zburători
Și nu vor mai fi pe cer ca niște negrii nori.
Așa sa terminat povestea noastă scrisă,a treia încercare,
De pilde de urmat,din timpuri de legende mereu nemuritoare.
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu