II
A doua munca a lui Herakles(Hercule)
În timpuri de legenda,din viata lui Herakles
Zeul pamântului de-atunci. Peloponnez de azi,
Peninsulă greceasca cu multe mituri dragi,
Avea un lac prin munte rece și foarte lat,
Cu ape adânci și scorburi pe margine sculptat.
Apa din el e tulbure și rascolită des
De o faptura hâdă,un monstru vechi născut
De undeva din timp din alti monștri știuți
Echidna și Typhon părinți cei hidoși,
Au zămislit pe Cerberus și Himera, Gorgonele și Hidra din Lerna,
O Hidră de balaur cu vieti nemuritoare
Cu nouă capuri de monstru ,avea colți mari,
Piele groasă si neagra urât mirositoare,
Ce aducea doar moarte in jur durere mare
Și orice vietate, picior de om nu scapă
Atunci când suflă pe nări ce prinde-n jur nu iartă.
Nu avea rival de ceru-i vânt sau soare
Și multă îndurerare atunci când Hidra apare,
Nu poate fi învinsă de nici un muritor,
E diavol monstruos c-un cap nemuritor
Și dacă-l crapă un fulger pe Hidră n-o omoară,
Apare viata-n ea și-i crește două-n loc,
Și otravește tot ce-atinge al său corp
Și se reface fiara e iar nemuritor.
Herakles zeu din stele cu trup sculptat și laur
Se pune ramașag cu cerul și cu moartea
Că va distruge monstrul cu ruda sa Iolaus.
Și au plecat eroii mânați în calea sorții
Să curme suferința adusă de balaur.
Murgii atunci de seara pe cer senin cu noaptea
Avea odihna monstrul în ape sta-n repaus
Și-adănc în lac se bagă pana-n finalul nopții.
Știind suflarea lui,duhoarea de otravă,
Ce-n aer va ajunge,murind cel ce respiră,
Herakles si Iolaus s-au furișat ca șoimii
Cu săbii și topoare ,săgeți și paloși, pinteni
Cu colți arginți din stele, cu scuturi de aramă,
Cu inima de zeu, neiertatatori și sprinteni
Sa ardă capul vieții a Hidrei din Lerna
Ce aducea doar moarte în cale,în tot ce se mișca.
Mergând spre drumul morții și-al slavei prea iubite,
Herakles se rugă în sine cu fermul legamant
Marețului Zeus,stapanul cel din cer și pe pământ.
-O! prea marite Zeus,o! tatăl meu din cer,
-Tu! dă-mi astazi putere să fiu nebiruit,
-Ajută-mă cu gandul si inima ta bună să aduc a ta slava
Și pace în acest loc,să pot ditruge monstrul ce-aduce numai moarte
Și jale printre oameni, iar pilda mea și gloria va fi odinioara
aminte tuturora, va fi în cerul sfănt!
Zicand aceste vorbe de pavăză si scut,de tainic legamant,
Herakles și Iolaus ,nepotul său, tovarăș de legendă
Se îndreptă spre lacul Hidrei din Lerna
Să-ndeplineasca ce era sortit de zei,
De cerurl cel divin cu stele, porunca cea ardentă a regelui Micenei
victorioși apoi să meargă în cetate, indeplindu-și munca
Sa Herakles, a doua munca pentru eternitate.
Pășind ușor în vale ce lacul străjuia,in parte era munte
Abrupt pana la cer,in jur erau doar tufe,copaci pe nicăieri,
Scorburi adanci săpate de apa lacului și grote mici prin munte
Pline de lilieci ce patrundeau în noapte ca niste păsări reci
Lumina era destulă,luna fiind plină,doar lacul facea zgomot
De clipocit de apă batandu-se mici valuri ca niște unde scurte
Împinse des de vântul ce biruia în noapte cu mici, ușoare șoapte.
Ajuns la mal Herakles se uită înspre lac sa vadă Hidra este,
Prin noapte e numai umbră ce minte ca nebuna și nu vede adevărul
Înselătore-i,sumbră, doar visele țâsnesc atunci din somn când umblă.
În linistea din vale când timpul se răstornă in felii de secunde
Și clipe de himeră ce aspru le coboară atunci când se trănspiră
Deși e frig afară și vântul liber bate cu lina sa suflare.
Ajunse lângă o tufă cu mâna pe-a sa spadă să o poate străpunge,
Dar Hidra nu se vede este parcă ascunsă,privirea lui se pierde
Prin valea cea străpunsă de a luminii lunei pe apa translucidă.
Se crapă acum de ziuă, ei stau ascunși și-asteapță să iasă creatura
Din lumea ce o scaldă sălbatica și rece.
Misterul se dezleaga atunci când brusc apare, atunci când se aruncă
Cu țipăt ce-nfioara și linistea deplină și nu are scăpare
Cel ce în priveghere uită și clipa ațipește.
În linisțea luminii ce apare lin din soare se-aude ușor un șuier
Ce vine dinspre mal, din scorbură cu apă apare creatura
C-un cap ce se ridică atent simțind prezența,simțind ceva străin.
Heracles ascuns din noapte iese din ascunziș și urcă pe balaur ce urlă-ngrozitor
Ca un turbat cu ură încearcă să-l răstoarne să-l puna jos pe zeu,
Dar nu poate,se-ndoaie ,se tulbură și urlă și-aruncă cu venin,
Apoi se înconvoaie și-l strânge pe Herakles,dar pierde primul cap,
Atunci Herakles glăsuieste spre fiara speriată de îndrazneală ce-o lovește:
-Fiara! cu multe vieti ,sunt nevoit sa te omor,pacatele lumesti sa mi le spăl,
-Fiara! ce pe pamânt tu te-ai nascut nevinovata viața ai început,
ai tăi parinți în dimineti ce te-au zămislit la început, lumina caldă a vietii te-a știut,
Nevinovata creatură ți-au pilduit,doar zeii ce-i pagani șamânța urii au născut
Și peste monstri cei creați le-au dăruit,
-Fiară! nevinovată te-ai născut,în trupul tău otrava răului a fost în început,
Tu nu știi decăt să distrugi înșiruit, căci ăstai destinul ce ții l-au dăruit,
Sunt nevoit să te omor,căci răul ce ți-e însămanțat nu pot sa-l scot.
Zicănd aceste vorbe cu înbărbătare,Heracles își continua munca pilduitoare.
Și sare de pe trup taiat de spada grea și fumegă otravă ca un urât deșeu
Și unul câte unul dispar din trupul său.
Chiar dacă are putere, nu-și piere suflarea, nemuritor născut,
Dar fortă ce-l supune nu este orișicine, e forța de titan
Ce nu știe ce-i frică si lupta sa-i vitează, nu-i simplu luptator,
Asa la rând s-au dus fiind cu greu răpus si linstea sa așternut ușor,
Doar Zgomotul de apa și văntul ce îl poartă ,Herakles era acum biruitor.
Iolaus săpase și-ngropase ultimul cap, pe-acela ce naște viată in trup ,
Cu-o stâncă ruptă din munte și mare cât un deal ,ca un calup,
Au pus pe capul hidrei nemuritor, să nu mai poate să renască-nviitor.
Săgetile de arc în sângele otravei le-au înmuiat ca arme.
Au ars făptura pe Hidra din Lerna,cu tot cea mai rămas din ea,
Fum negru sa lasat pe apa ca un nor ,de se făcu-ntuneric ca o noapte neagră, ca un corb
Ce-adânc se lasă atunci nimic nu strălucește și totul este orb.
Așa sa terminat istoria cea scrisă,a doua încercare ,de pilda cea prescrisă,
De mituri si legende...
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu