Cele dousprezece munci ale lui Herakles,IV Prinderea căprioarei zeiței Artemis

Cap IV

A patra muncă a lui Herakles(Hercule)

A fost odată în timpuri ,în timpuri de legende,

Din viața lui Herakles,nemuritor în vremuri,

Cu tainice povești și amintiri eterne,

O caprioara mândră și foarte năzdrăvană 

Și iute ca o umbră ce fuge după corp,

Alearga toata ziua neobosită-n cale,

Călcând totu-n picioare,putea distruge tot 

Ce rasadea din floare, livezi sau pe ogoare ori în gradini

Și campuri sau prin pașuni întinse scăldate adănc de soare,

Era ca un vârtej,o vijelie cruntă pornita din senin, 

Când vremea este surdă și pleacă ca o boare 

Atunci cand se agită și norii nu știi când vin.

Fusese hărăzită zeiței Artemis,

Zeiță vânatoarei, mania sa adesea e ca iarna pornită,

Când gerul greu se lasă de-nghiața miezul zilei si totu-i compromis, 

Nu știau ce să facă, 

Zeița nu se-mpacă oricâte jerfe dau

Bieții muritori de rând 

La templul închinat zeiței, degeaba o rugau:

-Zeiță preaînaltă,fecioară din Olimp,

Te rog nu mai trimite copila să ne umble,

Să ne distruga cămpuri,podgorii,ține-o-n a ta poiană

Căci este iarbă multă și jerfe ți-om aduce,

Dar nu-i lua în seamă și parcă se juca 

Cu caprioara sa dându-i ades poruncă să fugă, o nălucă !

Avea coarne de aur ce straluceau în zare,

Dar distrugea tot rodul lovind așa de tare 

De scutura toți pomii zdrobindu-i  scuturând. 

O blana viu dungată, culoare-intens roșcată 

Ca un amurg de toamna aprins și ruginiu,

Picioare de arama și iuți ca vântul verii

Când vijelia-apare și zboară din senin,

Un animal sublim și foarte grațios ca o fată în taină 

Ce nu a fost vazută doar când în zbor se duce,

Se pierde-n orizont,a fost și nu mai este,

Ca un sunet de seară plecat dintr-o vioară 

Ce cantă și-armonios și dulce și fuge, fuge...

Această căprioara n-o putea nimeni prinde 

Și tocmai de aceea Herakles primii poruncă, 

Să plece ,să se ducă,să facă-a patra muncă, 

S-o prindă și s-o arate la rege în Tirint !

Cu gloria e frate și nu-i pasa de moarte,

Chiar dacă astă muncă e ca un labirint...

Râdeau toți slujitorii,sfetnici și-ocrotitorii

Ce-l slujeau în Micene pe regele Euristeu,

Ce aștepta cu ură să piară, să se ducă, 

Să fie învis Herakles,de nu are dușmani

Pe zeii din Olimp, ce îi vor vrea pieirea. 

În doar câtiva ani, grăii cu voce tare și ochii mici de ură:

-Așa e! va pieri în clipele din urmă,prieteni,

Acesta-mi este visul, supușii mei curteni,

Și voi fi mulțumit, în fine onorat,

Maritei Hera, eu îi voi fii pe plac,

Nu va mai fi coșmar, nu voi mai fi posac,

Ocrotitoarea mea, triumful, 
din cer s-ar bucura !

Gândi-se cu glas tare acum Euristeu, 

Mereu neliniștit,mereu fricos de zeu.

Statu și așteptă, Herakles, o vreme-n ascunziș

Poate apare din umbre în verde luminiș,

Să afle taina și drumul vestitei caprioare, 

Să îi gaseasca urme, să plece-n în căutare,

Se hotărâ să caute-n păduri sălașul său secret,

Nimeni nu știe unde-i adâncul existent.

După câteva zile de umblet prin Arcadia-n afunduri, 
Ce avea foarte vaste  și negre păduri ,

Prin ape cu mult plaur,  
Găsii culcușul căprioarei cu coarnele de aur, 

Ascuns prin stănci pe undeva prin munți,

Când verdele adoarme,  umblând fără de urme,

Mergea la un izvor să-și piardă setea-n zori,

O apă de cristal ce curge ca un val,

Herakles la întâmplare se duce la-acel izvor,

Atunci când a văzut-o se adăpa de zor. 

Zicând în gândul său mulțumit că o vede,

După atâta mers și cautări și veghe.

-Prea mândră caprioară, ce tainica mai ești ?

Al tau sălaș te-ascunzi și nimeni nu te știe,

Ești precum o nalucă ce rar este văzută,

Pădurea te ascunde în verdele său crud

Și te ivesti doar noaptea când stele în amurg

Luminează-a ta făptură,gingașă creatură,

Ce fuge și coboară în câmpurile de ceară,

Distrugi tot ce e hrană și bieții muritori sunt

Des flămânzi în iarnă, 

Tu nu esti de vină, ci a ta stăpână,

Vrăjită ești de ea și blând ea te adoră,te-mbie 

Și te alintă, să-i porți mereu credință. 

E minte de copilă, prea  în răsfăț zeiță, ce nu are căință

Și-n joaca ei nu-i pasă că e lumea setoasă,

Crescută în alint de cerul plin de stele,de zeii din Olimp.

Se îndreptă spre ciută, c-un salt atunci, tăcută,

 Se făcu nevăzută ,un arc sărind prin ierburi,

Țâșni ca o săgeată,  departe și semeață,

Spre câmpuri ea aleargă, n-atinge nici pământul,
Precum se duce gândul
Apoi se-opreste-o clipă,

Se uită înapoi așteaptă  când, 
Ca un joc de copilă apoi parcă zicând:

-Hei tu! străine ,urmează-mă de poți prin câmpuri să înoți,

Îmi place-ades să zburd,să zbor în salturi lungi,

Apoi să mă cobor să fug după un nor,

Norul ce-ades străbate pământu-n libertate, 

Pe cerul înstelat până furtuna-l ia 

Și dus de nu se vede în cer apoi se pierde.

-Hai vino! vino cu mine acum, tovarăș n-am de drum, 

De poți să fugi să vezi lumina unde coboară,

Unde pământu-i vis, de stele e cuprins. 

Pleacă întinsă-n fugă pierită ca o undă, se duce,

Sclipește-n înserare,e aurul din coarne ce straluce.

Herakles pleaca,fuge, printre copaci și ape,

Nu vroia sa o lase,sa ducă, să o scape, 

Ca un fugar se pierde prin câmpuri urmând drumul spre ciută, 

Ca vântul derbedeu, s-o prindă, la rege s-o aducă. 

Fugea noptea prin stelele de seară cu luna în spinare ce-i 

Lumina cărarea și ziua-n depărtare, 

Prin tufele de mure,în munții cei semeți,

Prin trecatori cu ceți,în roua dimineții ce-aduce apa vieții,

De hrană nu îi pasă,uită că îl apasă și nici somnul nu-l ia,

Într-una-aleargă căci căprioara deloc nu obosește și aripi parcă-i crește,ea este fermecată din stele parcă e-luată.

Spre miazănoapte plecase, prin câmpuri arse de soare 

Cu raze de lumina uscând norii de ploaie prin locuri ce domină, 

Un relief arid de secetă uscat și fără de copaci,rugina e culoare, 

Pământ roșu și piatră ,nisipuri ce stau să fiarbă.

Trece apoi prin ceață iar vremea ușor se schimbă, e mai rece pământul,

Parcă-i altul, se inverzește iarba, peste ape petrece pârâuri de șiroaie

Și verzi codrii de brazi ca munții de înalți iar cerul parcă-i altul,

De nori este umblat de-alte stele purtat,

Lumina-i mai albastră când noaptea-i ca o brazdă căzând 

Ușor,măiastră,îmbrobodită-n fast cu luna la taifas ca 

Un izvor de vis al timpului sedusă,

Lumina ei tăcută, iubirii cunoscută.

Ajunse tot departe,un fluviu lung și lat de-o lume ce-o desparte,

Sălaș de zei umblat, Apollo zeul luminii pe-aicea s-a născut, prin

Margine de cer ce nu știau cei moartea,e locul neumblat, 

Aici soarele apune în recele umbros,

Hiperborean ținut, aici Istru-i un vuiet,un fluviul printre munți, 

Se duce și-adapă uriași monstri de piatră ce-aici i-au purtat pașii,

Piscuri ce nu se văd de norii cei umblați și de zăpezi purtați,

Adânci cu multe creste ,ghețari ce sunt albaștrii uniți cu cerul lumii,

Șiroaie ce se scurg prin hăuri largi cu peșteri, cascadele ale luminii.

Aici este ținutul unde ursul e rege și lupul e harap cu blană 

Deschisă în iarnă, să nu se vadă când caută vânat,

Iar vara și-o dă jos și altă blană poartă ,

Ca o mască ce-ascunde al lumilor nărav.

E lumea de hotar a zeilor oglindă,cu lacuri reci, 

Cu pești ce zboară peste cascade turnate din găleți, 

Iar cerul aici își scurge podoabele de ceară,

De parcă totul s-a unit,cer și pământ de seară.

Se duse căprioara, prin munții umblați de zei,

O țară de prin basme ce curge flori de tei,

Cu multe trecători umblate ades de fiare,

E țara Dacilor din neam de Traci, vestiți și fără teamă,

Unde lupul ce urla cu corpul de dragon e Draco,simbol și flamură.

De-a lungul Istrului fugea,Herakles, după căprioară,

Aceasta nu da nici un semn să se opreasca din a sa goană,

Trecuse munții și-alte câmpii și dealuri, înverzite coline,

Paduri ce se transformau în codrii fără marginire.

-O, ce frumos,e-un paradis  ce îl străbat cu sete,

Nu este-n ceea ce am fost ca astă lume de poveste,

Măriți să fie acei zei ce au creat minunăția,

Apollo, îți aduc omagiu,aici îți este bucuria !

Gândea Herakles cel viteaz în inima de zeu e-un om,

Destinul său nemuritor ce-l aducea-n tărâmul lor.

Trecuse ceva timp de umblet,dar timpul e o amintire,

Doar țelul îi este suprem,urmarea lui e împlinire.

Ajunse într-o zi la capătul de fluviu,se îngustase apa

Ca un râu printre stânci,

Învolburate sparte,cascade-adânci și reci de sloi,

Când ghiața se topește de-al soarelui șuvoi.

Aici țâșnea din muntele cel negru ,plin de brazi,

Izvorul ce adapă al fluviului izlaz,

E margine de lume,de timp necunoscută

Ce-atunci era mister,o lume neștiută.

Se-oprise căprioara, se-adăpă în tihnă 
Și respiră un pic a aerului umbră,

Aici eroul nostru a încercat s-o prindă,

Gândind ca a sosit momentul  ce-avea să îl cuprindă,

Dar iute căprioara făcu un salt,un arc,

Țâșnind din nou la fugă de parcă-i prinsă-n țarc,

Întoarse capul o clipă, uitându-se apoi,

Parcă zicând cu glas vesel și avântăt,vioi:

-Hai din nou! străine, să ne întrecem în fugă,

-De-o să mă prinzi vedea-vom,aleargă mai cu trudă.

Atunci din nou porniră în drumuri să alerge,

Mirat un pic Herakles că oboseala-i trece.

Spre miazăzi porniră, în codrii se aruncă

Nu îi păsa de sine, ci de  această muncă.

Trecuse-un timp ,ceva,un an,un an de zile

De când era Herakles în lume spre desăvârșire,

Ca vântul erau văzuți de oameni în trecere prin lanuri,

Alți munți, alte câmpii și ape traversau și alte dealuri,

Până au ajuns la râul,la râul cel albastru,

Un vis cu multe nimfe,multe legende-n astru,

Landon el se numea,era îndrăgit de zei,

Avea întideri mari cu ape adânci,iubit de corifei,

Pe maluri numai sălcii,răcoare-n umbra lor,

Ce îndemna visării să-și facă loc în somn,

Pe mal era un templu cu liniște și har,

Se aduceau și jerfe aduse la altar,

Era al zeității, fecioara de zeiță,

Patroana vânătorii al mitului credință,

Aicea căprioară de apuca să intre,

Herakles o scăpa, nu o mai putea prinde.

Atunci gândi ceva, ce pâna atunci nu vrea,

Să folosească arcul în încercarea sa,

De-a prinde căprioara în munca ce-o avea.

Ochii atent din fugă înspre piciorul stâng

Și o lovii,  făcând să o oprească,

Rănind blânda făptură, apoi, doi pași alergând,

Ajunse lângă ea și o prinse bine de coarne,

I-a scos iute săgeata și fără să clipească,

Îi legă piciorul repede s-o oblojească,

Închise rana și-o prinse cu-o mătase ,

Iar biata căprioară un sunet abia scoase,

Ceva ce-i suflet de-animal ce suferă-ntăcere,

În cuget cine s-o-nțeleagă căci graiul ei este durere,

Din ochi doar lacrima trădează,ca o copilă radiază

Iar visul i s-a frânt și-și rabdă chinul în tăcere,

Apoi legând-o c-un curmei de cele trei picioare

Zdravene,Herakles,  prinse, o saltă peste spinare.

În gându-i mulțumit că biruise, cu încă o muncă ce o îndeplinise,

Chiar dacă a trecut un an de-alergătură

Prin câte zbateri, prin multă încrengătură,

Se uită-apoi la mândra căprioară,

Și-i zise să-l ierte-a doua oară

De undeva de sus,pe-o culme,a apărut zeița cea fecioară,

Artemis, supărată, numai foc și pară,

Se-apucă să strige la Herakles intrigată:

-Dăi drumul căprioarei că-i nevinovată,

I-ai supărat pe Hera,pe Ares și-acum mă-nfurii și pe mine?

-Tu nu gândești că prea mulți zei vei mânia și nu e bine?

-Nici să nu te gândești zeiță,zise Herakle,

Porunca este a Herei dată prin Euristeu.

-Nu voi să supăr pe nimeni,deși m-au înșelat, și eu,

Pe Hera cea vicleană o-înfrunt, chiar de-i mânia-i oarbă ,

De când am fost adus pe lume a vrut ca să mă piardă,

De zei oricât ar vrea să fiți de mulți să îmi frângă  destinul ,

E scris în cer ,o pildă am și-o  pavăză de dus 

Și nu mi-e teamă,de mânie, sunt doar lui Zeus prea supus.

Sunt mulțumit că i-am scăpat pe oameni de-atâtea stricăciuni

Pe care căprioara le-aducea câmpurilor,

Chiar de-ți aduceau jertfe și închinăciuni,

Și nu-ți pasă deloc de-atâtea câte-au îndurat,

Iar jocul tău s-a terminat !

Zise Herakles și plecă ,lasând zeița-n urma sa să strige,

Nervoasă că eroul nostru destinul îl putea învinge.

Așa s-a terminat prieteni,mitul,leganda lui Herakles,

A patra sa izbândă,urmează altele,așa au fost lasate

În mituri și legende pentru eternitate