Ziua se pierde-n amurg, miraculoasă în zări,
Norii se-ntind plutind în eter pe fereastră,
Fulgii de noapte aprind licurici-n fiori,
Mâinile toamnei înoată ca o lună măiastră .
Cerul îmi cerne amintiri deja ruginite,
Crunt vijelia îmbracă fluturând anotimpul,
Visul se stinge aducând disperări primenite,
Steaua cea neagră îi poartă petale-i colindul.
Scânteia inimii aprinde cugetări cu regrete
Răciri condeiate le-alungă oftându-i culoarea,
Se-agită tulpini unduind amintirea lor verde
Se lasă uscată în vântul năprasnic sudoarea.
Și bate în portul flămând răsculată-o durere
Viețuind în tărâmuri semințe arucate-n furtună
Se crede-n blestemul iluziei vieții prospere
Se strânge-n recoltă amară a sorții procură.
E toamna munților răsturnați printre frunze,
Tavanele cerului urcă destinul în valuri,
Aruncă-n neliniști copacii săruturi pe buze
Și-alungă iubiri speriate de-agitatele ramuri.
Și-n ploia uitării se sparge adânc nostalgia
În murmurul serii, iubito, oftezi,trimiți dorul,
E tristă de tine în muguri, tu, cânți elegia,
Iar frigul cel umed îngheață-n tulpini viitorul.
Și în depărtare se-aude un șuier sihastru
Suspine cu lacrimi sclipesc peste ochii tăi dragi
Și stelele curg și-n fluviul iubirii albastru
Canoane plutesc peste Steaua zărită de magi.
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu