CAPITOLUL VI
Am urmat în drum ecoul ce spre mituri m-a chemat
Și-am pornit prin grele timpuri și în vers am cugetat,
Să aprind altă candelă unui cer demult trecut,
Lumi cu nimburi de poveste,lumi apuse-n străbătut,
Alt tărâm de printre stele ce în timp a fost zidit,
Să scriu mitul lui Herakle, brav erou de cer iubit,
Prin eroi omul se naște înspre-a năzuinței țel,
Chinuit ca un supus, cu-a sa luptă-a vieții zel,
În a sufletului umbră stă un ascultător copil,
Ce așteaptă să-mplinească viața ce-i e harăzită,
Neințelegând ce-i rostul sorții cu a sa ursită,
El, îndură și trudește printr-o viață de umil.
Ne-ndurat este Herakle, de-al lui rege nevricos
Ce se crede un măreț, împlinit de-a sale fapte,
Liniștit e-acum de spaimă, a mistrețului din noapte,
Când Herakle, a împlinit o porunca spre folos.
Regele aprinsă fire,un supus fricos, aheu,
Al zeiței, Hera, protectoarea sa, Euristeu.
E cuprins de nebunie, ura clocotește-n el,
Și îi dă nouă poruncă, cu mânie-n al său țel,
Sperând că-ntr-o bună zi îl va pierde pe erou,
Spre-a sa moarte el țintește, tunând în cuvântul său:
-Du-te-acum înspre Elida, poruncesc acum din nou,
La maritul rege Augias, fiul lui Helios, ce al soarelui e zeu,
Înfăptuiește și această poruncă, e noul demers,
Mulți boi are regele,Augias, într-un grajd imens,
Vreo trei mii îmi pare, albi precum e neaua,
Cum curata este zarea luminată în ziuă nouă,
De-admirat, încânt vederii cum apare luna nouă,
Restu'-au pielea purpurie precum este catifeaua,
Iar din toți unu-i ca steaua,Faeton,taur de aur,
Sclipitor lucește-n noapte și-i măreț, cu fir de laur,
Du-te-n grajdu-acela mare,curăță-l că-i ca o boală,
Ce în mare se frământă când în vânturi se răstoarnă,
Nu sunt vite oarecare,ci din cer ca o grădină
Regelui date de Soare,mergi și scoate-l la lumină,
De nu poți să duci porunca soarta-ți este hotărâtă,
Mulți sclavi a ucis, Augias, de munca neterminată!
-Am să fac și-acestă muncă chiar de nu sunt un grăjdar,
Nu mai vreau și alți sclavi să aibe viața scurtă în zadar,
Zise cugetând Herackle, cu-a sa fața luminată,
Chipul său brăzdat de vremuri neclintirea sa arată.
Dârz și cald e în privire, iar din ochii arămii
Fulger liniștit scânteie strălucind în lumină vii,
Are-n barbă onduleuri pe-a sa față netezită,
Bronzul lui pictat de soare nici o cută n-are frică,
Pieptu-i e rotund și dur ca un munte de granit,
brațele-s ca doua stânci,
Spate 'nalt și drept ridică un gât ferm cu mușchi adânci.
Pe-a săi umeri lați,fibroși,petrecuți sunt înspre gât
Și-ale sale plete negre, ondulate, curg în vânt,
Nalt la stat este voinicul, cât două staturi de om,
Hărăzit de mândrul Zeus,tatăl lui, fulger pe tron,
Ce-l petrece și admiră în tăcere pe-al său fiu,
Nemișcat pe-un jilț de aur stă în cer cu gândul viu,
Se întreabă despre sine,despre rostul său Divin,
De a fost de-ajuns de bun, sorbind cupa sa cu vin,
Și-amintește cum odată a iubit o muritoare
Ce i-ancins inima-n stele tulburat de-a sa visare.
Hera, șade lângă el, e o protectoare atentă,
Speră ca-ntr-o bună zi, cu o gelozie ardentă,
Să se-nfăptuiască ura, să îl piardă pe-al lui fiu,
Neputând s-accepte gândul că-i urmaș în cerul viu,
Ea-i cu ochii des pe Zeus, să nu facă nici un gest
Ce-l ajută pe Herakle, când are vreo muncă-n test.
Vrajba sa atot putere peste lume și-n Olimp
E zeița ce-a transmis a femeii ură,-n timp.
Și-a plecat singur Herakle, pentr-un an avea poruncă,
Spre Elida, hotărât să-nfăptuiască și-această muncă.
Avea drum de mers o noapte și-o zi, până la Elida-apare,
Străbătând cu mersul său, mândru, cu alura sa în zare,
Nu puterea-i este totul, biruind, pildele să-nfăptuiască,
Are-o sclipitoare minte moștenită din originea cerească,
Prin viața c-unvățături s-a plămădit în cunoașteri,
Desăvârșindu-se în viață cu-anvățaților renașteri.
Crunt e cerul peste timp ale zeilor turniruri,
Mii de aripi se-ntretaie, cerul urlă-un vânt ce curge,
Peste-a Greciei destine norii negrii urcă-n rituri,
Parcă-n zarea-ntunecoasă ard porniri de oști cu sânge,
Regi cu nemiloase umbre se-nfior purtați de sete,
Muzică ce cântă-a moarte, uragan pornit în cete,
Merge-ncet prin vijelie, într-un haos ce tot vine,
Nori sclipind în largul zării de nisipuri lucitoare
Se ridică dinspre mare vântu-n zări cuprind ruine,
Munții-n umbra lui dispar, iar copaci se frâng în zare
Ca un muget,a lui furie, urlă-n nori,e sălbaticul călare,
Soarele dispare-n umbra fiartă-a uraganului turbare,
Crunt, Eol, suflă în zare, zeul furiei furtunii,
Fluviul său de supărare se descarcă-n norii lumii,
Ară, soarbe, se agită, crunt năpastă de balaur
Și tot fuge și dispare, suflă-n zări, furii de taur.
Se coboară-ncet spre luncă,Herakle, de printre munți,
Arde cerul de căldură , soarele revine-n punți,
Lungi în jerbe de lumină pârjolind ,raze de aur,
Cu-a lui sete de grădină, mândru-n bolta lui de laur,
Cu zâmbetul său în cercuri viața a născut culoare,
Soare, ai purtat iubirea lumilor din căi stelare ,
Zei, iluștrii cavaleri, au zburat adânc spre-a cerne,
Le-a fost dascăl numai el,Tatăl-al viselor eterne.
Pilde multe sub dragul ram are-n inima de leu,
Brav erou al vechii Elade are crez în drumul greu,
Prihănit este Herakle, curs al vremii cugetate
Zbor de umbre se duc grele în al drumului cetate,
Cum ajunge se arată la cel rege ce-l așteaptă,
În nestinse nerăbdări, Augias,are-o teamă de la poartă.
-Regele Euristeu, ti-a dat această poruncă, pentr-un an,
Tu,acum ești a mea slugă, să duci grajdul la liman,
Căci nici zece ani n-ajunge, nici o viață-n curățat,
N-ai să reușești să termini porunca ce soarta a dat,
De nu ai să duci robirea grea ce ți-este-ncredințată,
Vei avea, plătești cu viața, drept pedeapsă destinată!
-Stai pe pace, O! tu, rege, omul are chibzuință,
Are capul ce gândește cu-a sa minte e voință,
Nu doar forța e isprava, munca trupului-i priește
Când creierul lui muncește, pentru om e-un dar genune
Făurește cu-a sa artă în pilditoarea-i veste,
De-a urnii în fapt și munții, poate face o minune.
Ce zici dacă într-o zi,eu, voi termina porunca,
Ce vei zice-atunci de viață, de o curățare-adâncă?
-Bine, atunci vei primi darul, de la mine negreșit,
Trei sute de boi avea-vei cei mai buni, e dar menit,
Daca vei duce la capăt ce nici zei cu-a lor putere
Nu poți ispravii porunca într-o zi, de nu, vei piere!
Ia găndește, de te-ncumeți fac acum un jurământ!
-Ia aminte bine rege, jurământ de vrei, primesc,
Să îți ții făgăduiala, am povară,să nu calci un legământ!
Tu, de crezi într-o minune, dar prin fapte biruiesc,
Brațul cel de fier mi-e darul însă mintea chibzuiește.
Si isteț își face planul după cum capul gândește.
Scoase vitele afară într-un loc le-a strâns pe toate
Pe-o colină-n departare unde-s valuri de fâneață,
Sparse-n zidurile nalte cu-a sa ghioagă, pietre scoate,
Face o spartură mare la intrarea-n grajd din față
Se ridică nori de praf când cad pietrele și-n spate,
Suflă vântu-n grajdul gol cu lumină să se-adape.
Sapă albie adâncă între râuri, curg iute-aproape,
E Alfeul și Peneul, repezi fug în mare,-n șoapte,
Ca iubirea ce le-așteptă scursă din izvor de munte
Ce unesc ca doua inimi ce le leagă ca o punte,
Sparge-apoi, Herakle, în maluri să unească într-un vuiet
Apele se scurg nebune-n într-un singur râu cu tunet
Și pornesc vijelios, crunt prin grajd ca marea-n spume
Când e agitată-n valuri, cară totul din lagune,
Tot ce pare-o veșnicie poate fi împins departe
Când pe-altarul chibzuinței neputința nu-i o moarte
Când se spală de păcate de mizerii ce-s zidite
În a timpului năpastă un amar de nopți pierdute.
Nici nu apusese zarea, mândrul soare încă privește,
Curățăt îi este grajdul când ,Augias dar primește,
Blocuri mari din piatra aduce și zidește acele găuri,
Unde-a fost malurile sparte și astupă acele râuri
Ce curg iar pe-a lor cărare,pe-al sau destin fiecare,
Și veșnic se vor unii, viața scursă-n a lor mare.
-Hei ce zici acum, Augias, muțumit de-a mele fapte?
Mă vedeai neputinciosul ce se duce înspre moarte?
Tot ce pare-o neputința în puțință-s ziditorul,
M-ai subestimat,tu rege,dar nemărgint mi-e zborul ,
Calea vieții o trudă pare, în dorință nu am preget,
Munte nalt cu turmi de stănci îl pot rupe cu-al meu cuget.
Hai să-mi dai acum răsplata ce-ai făgăduit sub soare,
Zei din cer mi-au văzut fapta, vreau răsplata de onoare.
Dar văzând a sa dorință veche că este-mplinită,
Augias, un șiret, cam zgârcit se răzgândise,
Nu-i venea deloc prea bine să dea boii ce promise,
Se-n vârti un pic în gându-i, cugetă și-apoi vorbii:
-Nu am nici o obligație, nu mai vreau, tu, ești un sclav,
Mergi la Euristeu, pe pace, sunt un rege, nu gândii
C-am să-ți dau din boi răsplată? sunt ai soarelui cel brav,
Zeul ce atârnă-n aripi lumea, cu priviri calde și vii.
Zise șiretul Augias, a sa vorbă-nșelătoare cu un aer de furii.
-Bine cum dorești, Augias, după datină cea veche cine-o-n-calcă va pierii,
Iar cuvântul încălcat e onoarea cea pierdută,
Poți fi rege sau o slugă cinstea este prețuită,
Am să mă intorc la tine sa luptăm pentru dreptate,
Nu voi a mă răzbuna, strălucirea nu-i în moarte,
Am să-mi ispășesc pedeapsa, după care te înfrunt,
Sufletul e călătorul și în cer și pe pământ
Zeilor, îmi port destinul și în iad de-i legământ.
-Pleacă, îți poruncesc acum, nu îmi pasă de-a ta vrere,
Zise Augias, tulburat ca amarul ars din fiere.
Și-a plecat atunci, Herkles, spre Tirint, înspre cetate,
Falnic și încrezător printre stelele din noapte
Strălucind în păru-i negru curg lumini pe chipul său,
Mândrul Zeus, iar zâmbește, al lui fiu este-un erou.
S-a întors apoi Herakles, după ce a ispășit
Cuvios a sale munci, mers spre cerul cel dorit,
S-a luptat cu acel rege, Augias,pe care l-a și răpus
După-o scurtă încrâncenare înspre moarte l-a supus.
Drept ofrandă-n împlinirea celor vremi demult apuse
A sădit ca amintire vreo trei sute măslini, câți boi
Avea să-i dea, Augias, drept răsplată a muncii noi
Și a statornicit serbări prea vestite de eroi
A Olimpicelor jocuri, biruință vie-n timpuri
Ce păstrează până azi urme onoarate-n nimburi,
Și-orice luptă sau război se oprește-atuncia când:
Jocurile Olimpiadei, se pornesc prin Imn în Cânt!
Acesta a fost prieteni mitul scris,a șasea muncă,
Ce am îndrăznit în versuri să aduc povestea sfântă,
Îmi voi continua destinul făuririi de poeme,
Căci urmează-a șaptea muncă, mituri vechi, vise supreme!
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu