Noaptea din noi

Atâta noapte e în noi și-atâția ani în noapte,
Căci zilele se pierd în timp prin zări îndeparte,
Și fumegă un univers, ducând stele-n derivă,
Iar jinduri scapără betege iubirea lor naivă.

Și multe rituri ni s-au dus în veacul cel pierdut,
Grădini și timpuri  au apus pe ternul început,
Iar iarba-i moașe pe morminte, pe pietre să înece,
Pământu-i trup deșertăciunii pierdut în pântece .

Fior de cântec strălucește în versul undelor,
Copacii goi se dăruiesc altar calendelor,
Pe chipul sufletelor raze doar lacrima rămâne,
Iubind prin moarte moștenesc cereasca-afecțiune.

E un apus sau poate nu, pe-o filă de muzeu ,
Din risipiri mâini se închin în neant lui Dumnezeu.
Munții semeți, vechi și săraci,  năpaste goale-i strânge,
Iar vântul le suflă-n abis și sufletul li-l plânge.

Cenușa arde în sculpturi, prin piatra lor pustie,
Vulcanii le-au fost făurari din lava-adâncă, vie,
Iar păsări trec, se duc în zbor, ca umbre înălțate
Și se întorc spre cuib de nor văzduhurile toate.

Tăcut e Dumnezeu cu noi, sculptând în sihăstrie,
Prin suferință încolțește în noi chemarea vie.
Când spiritul e dăltuit de anii scurși în orb
Zăpezi se-nțepenesc pe tâmple și luptele ne sorb.

Iar Geniul cugetă-n psaltiri, oceanul lui e veghe,
Asculta muzica lui blândă cu moartea prinsă-n zeghe.
Curajul său în pieptul nopții în  arderi  noi străluce.
-Dă-mi Doamne îngerii tăi dragi, gorunii de pe cruce  !

Și-n dangăt clopote de foc furtuna o înfruntă,
Ecoul  lavei prin mulțimi în gene o împlântă.
Nimic nu este-ntâmplător, e scris pământu-n oase,
În hoarde de milenii urlă trăiri contagioase.

Atâtă noapte e în noi, întemnițați de ziduri,
Nu mai simțim de-atâtea măști pocnirile de muguri,
Fierb patimi  carnivore-n chipul trufiilor ce ard,
Când sânge-și dăruie credința mândriilor din iad.

De nu e totu-ntâmplător, vrem doar iluzii sparte ?
Prin fulgerări de vise vrem trufii de fructe coapte.
Lumina rănilor umane primi-va zbor de puri
De templul va redeveni în palme de scripturi. 

Un freamăt geme-n ochii vii cu mâini de suferință,
Nespuse jerfe ne-amintesc  de-osânda din căință.
Arar mai curge pe-un pârâu a lumii primăvară ,
Pecetele zâvoritoare pe corduri e povară.

Înfrângeri reculese iartă în setea de lumină,
Căldura ce le va-ncolții va sângera-n grădină,
Și sfinții, lepădați de moarte, ne-or suspina ilari,
Pământ și apă ne-a fost dat ca hrană, și lăstari.

Iar aripile-or crește-n noi pe-al ochilor renașteri,
Picta-vom cerul ca altar cu tâmplele-n cunoașteri,
Iar tot ce-i frânt se va-nălța lucind ca apa mării,
Cum scâteiază orizontul  urmând caii visării.

Rămâi eternă steau noastră, ca pasărea măiastră,
Păcatele să ardă-n leșuri pe luntrea ta albastră,
De noapte ochii-i lumineză, de oarba lor albețe,
Iar pașii tăi ne-or scufunda în dulcea frumusețe.

Hai noapte pleacă dintre noi,respiră doar când calcă
Nevinovatul  visător ce-n stele doru-și culcă !