aurel auraș
Defilarea e o necunoscută
într-un zbor,
zborul trecerii prin viață.
Mă înălțam uneori, despicam
aerul
ca o pasăre peste păduri.
prin caldura toridă a verii
porneam într-o adiere,
sub aripile lungi călatorea
umbra mea răcorind copacii
și câmpia de arșița soarelui,
Lumi mă chemau obosite
dinspre un univers palid,
dincolo de trecut, să le fiu
martor în absolut,
Citeam în suflete privind tăcut,
prin ochii mei se priveau
ca într-o oglindă, statui
în propia imagine.
Ironice rânduri sapă
destinul vieții și o adoarme
sub triste râsete înnăbușite.
Suflete, pilot al vieții,
te cramponezi deseori
de plăceri păcătoase,
Iubesc filele vechi,
trăirile templelor din ele.
Inimă divină ai picurat deodată
nelinștea peste mine,
un murmur din bolta
eu-lui mă cheamă,
ești rezonanța cerului,
Vrăjitoare fermecată
pe suflet m-ai stropit...
Mă ploua norul
tău din cupa de înger
căutându-ți veșnicia
sufletului tău nobil,
m-ai înmuiat cu ochii tăi
arzatori ca două irisuri
solare, m-ai făcut să mă înalț,
să mă înalț în zborul
ținutului Edenului
prin zborul Phenixului
ce curge spre inima ta.
Se mai așează suflete rătăcite
pe aripi, pe aripile mele,
le las până ce își văd
singure propiul univers...
Peste oglinzile oceanelor
mă privesc când și când,
nu îmi văd corpul,
văd decât două aripi,
sunt aripile tale iubire,
zbor spre strigătul dimineții
rasărite din neant...
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu