Elegie (LXIX)

sâmbătă, 18 noiembrie 2017

Ți-aș încondeia cuvântul, ca elegie, doamnă, 
Ducând visarea-n norii, cei plumbuiți și reci,

Trăind mirosuri coapte pe zâmbetul de toamnă,

Cutreierând frunzișuri pe-alei de dor în veci.

Culori vor râde-n iarbă, cu simțuri sângerii,

Pe țărmul tău călare în mreje de  mister, 

Și-om rătăcii abstractu-n suspinele târzii

Cu basmele psaltirii în rugul tău de cer.

Adună-mi agonia-n culori încovoiate,

Pe trupu-ți mă prelinge, pe-al nurilor veșmânt, 

Dă-mi zarea găzduire din ramurile-ți 'nalte,

Pe pulpe unduioase prelinse-n fânul frânt. 

Ți-aș aduna doar murmur în decolteu să strângi, 

Prin lumi de focuri nude la mine să ajungi !